Despre frustrari

Cu niste ani in urma, principala mea preocupare era “sa fie bine pentru toata lumea”, chiar daca asta insemna sa-mi fie mie mai mult rau decat bine. Ma agitam in grupul de prieteni, sa-i impac pe toti, daca se certau, ma stresam maxim la firma, sa impac colaboratorii intre ei sau sa-i impac cu seful. Eram intotdeauna la mijloc, incercand sa-i echilibrez pe toti.

Foarte multi ani mai tarziu m-am trezit frustrata de toate frustrarile celorlalti. Le luasem cu mine si nu intelegeam nici in ruptul capului ca nu depinde de mine ca altii sa-si rezolve problemele din capul lor, fie ca era vorba de ceva personal sau profesional.

Cel mai greu mi-a fost sa pricep ca frustrarile celorlalti nu ma privesc, iar cand zic “frustrari” ma refer la acele momente in care oamenii n-au curaj sa-ti spuna in fata ce-i doare ci mai degraba se plang altora cat esti de nasol. E trist, e deranjant, dar nu e un capat de lume.

Oamenii frustrati sunt niste oameni tristi. Tristi ca nu sunt intelesi, tristi ca toti ceilalti gresesc, ei fiind fara pata. O perfectiune ce are atata sens in capul lor (dar care n-are nicio legatura cu realitatea) nu poate fi decat de o tristete apasatoare.

Am invatat sa nu ma mai las sugrumata de frustrarile altora. Timpul meu e scurt, limitat si foarte pretios, asa ca aleg sa-l petrec facand lucruri care il respecta si sa nu-l mai pierd cu explicatii inutile. Sigur, asta inseamna sa pierd multi oameni din jurul meu, dar e mai bine sa plece acum decat sa ma trezesc peste alti cativa ani ca toate aceste explicatii solicitate au acelasi punct final: mereu nemultumitii oricum pleaca.

“Tie ti-e usor sa faci chestii pentru ca tu stii pe toata lumea” nu e un argument valabil intr-o discutie despre cine si ce poate sa faca. Am venit in Timisoara acum 8 ani si cunosteam 4 persoane (5, daca e sa numar si copilul prietenilor mei), deci nimic nu mi-a fost servit pe tava. Am muncit fara sa ma plang, desi au fost prea multe momente in care as fi lasat totul balta si m-as fi intors in orasul in care crescusem si aveam un confort. Dar am ales sa ma chinui si sa nu acuz pe nimeni de chinul meu, sa ma invinovatesc doar pe mine atunci cand lucrurile au mers prost. Nici nu m-am victimizat, scopul meu in viata nu e sa stau pe un scaun, cu inghetata langa, sa plang ca nimeni nu ma intelege.

Frustrarea nu e niciodata o solutie, chiar daca toti mai cadem in pacatul ei din cand in cand. Te face amar si lipsit de viata si de zambet, iti ia bucuria din ochi si prietenii din preajma.

Foto: Hammer & Cracked Shells by Shutterstock (foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet