Tampenii fara varsta

Citind postul Tomatei despre piticii din lift, mi-am adus aminte de o perioada din viata mea, de pe vremea cand lucram in Sibiu, la un dealer Orange. Aveam aproximativ 26 de ani atunci, deci se poate spune ca eram o persoana matura si responsabila. Eram destul de mult plecata prin delegatii cu colegul meu si drumurile erau lungi si plictisitoare. Ascultam muzica, mai povesteam, dar de la o vreme ne plictiseam ingrozitor. Si pentru ca amandorura ne placeau tampeniile gen “ce poti face in lift cand te plictisesti”, ne alungam monotonia drumului facand tot felul de stupizenii pe care poti sa le faci in masina, in timpul mersului.

Desigur, era munca de echipa. Bine, mai mult eu le faceam, colegul meu era ocupat cu condusul si cu rasul in sughituri. Cand treceam prin vreun oras, eu ma lipeam cu fata de geamul portierei, avand bineinteles o mina ingrozita, si dadeam cu pumnii in geam, strigand ca sunt rapita. Cateodata deschideam si geamul. Dada, stiu, eram un fel de Jackass mai soft, asa. Dar expresia oamenilor care ne vedeau era priceless.

In alte dati, deschideam geamul cand stateam la semafor si ii indemnam pe trecatori sa se pocaiasca, sa manance peste si sa traiasca in post si rugaciune. Eu, desigur, fiind cu tigara in mana si din masina auzindu-se (tare) ceva Nightwish. Imi aduc aminte ca intr-una din zile stateam la un semafor exact langa un bancomat, era zi de salariu si se facuse o coada imensa acolo. Am deschis geamul si am strigat sa dea cate una, sa ajunga la toata lumea.

Chestii de astea mai faceam si cand ma enerva colegul respectiv cu cate o chestie. Niciodata nu ma certam cu el, dar stia ca si-o ia cand i-o fi lumea mai draga. O data si-a luat-o in plin centrul Sibiului. Am iesit noi de la magazinul firmei si colegul meu a luat-o inainte cu cativa metri. Eu am profitat de ocazie, mi-am luat o atitudine de femeie suparata si am inceput sa strig dupa el: “Pleci, nenorocitule? Dupa ce te-am cautat toata noaptea prin crashme, ai tupeu sa pleci si sa ma lasi iara singura? Copiii aia plang dupa tine acasa si tu umbli cu toate matracucile?” Era plin pe strada la ora aia, oamenii se uitau la el cu dispret si la mine cu compasiune, saraca femeie, uite cat trage cu magarul. El, bineinteles, abia mai respira de ras si stiam ca deja o coace ca sa mi-o plateasca.

Si mi-a platit-o. Eram la concert la Phil Collins, in primele randuri si asteptam cuminti sa inceapa spectacolul. In fata noastra, Catalin Stefanescu (cel de la Garantat 100%, un om extrem de inteligent) si Radu Naum, redactor de sport, poate unul dintre cei mai buni de la Topescu incoace. Ce-i vine in cap colegului meu, sa ma faca de ras: ma intreaba cu voce tare (dar tare, sa se auda) daca l-am mintit cand i-am spus ca il aduc la concertul Toamna Manelelor. Si ca daca nu urca Guta pe scena in 10 minute, el pleaca. Dupa vreo 2 minute ma intreaba daca e si Andre la spectacolul asta. Ca lui ii plac tzatzele uneia dintre ele si ca “sa vezi tu ce bataie iti iei acasa daca nu vad Andre in seara asta”. Clar ca oamenii aia care venisera sa-l asculte pe Phil Collins erau de-a dreptul oripilati si eu nu mai puteam sa-mi tin lacrimile de atata ras. Radu Naum s-a intors spre mine si m-a intrebat: “Glumeste, nu?” Eu i-am raspuns ca nu stiu sigur, sper ca da, dar vad eu mai incolo ce si cum.

Mi-e dor de el. Nu l-am mai vazut de vreun an si ceva, de cate ori ajung prin Sibiu niciodata n-am timp sa merg sa stau la taclale cu el. Nici la telefon nu mai vorbim prea des, acum e fiecare pe alt drum. Si am ramas cu amintirile

Tweet