Fericiti pana la adanci batraneti?

Intotdeauna m-am intrebat de ce noi, oamenii, suntem construiti atat de ciudat incat ni se pare normal sa luptam pentru a ajunge acolo unde vrem sa fim si niciodata pentru a pastra viu in noi acel ceva. De cand suntem mici ne spunem: “Imi doresc sa fiu [completati spatiul liber]!”, iar cand realizam ceea ce ne-am dorit, dupa munca indelungata, dupa vise si planuri, blazarea vine in primii ani de profesie si nu mai facem nimic pentru a pastra in noi pasiunea ce ne-a determinat sa vrem sa mutam muntii din loc.

Relatiile interumane, indiferent de natura lor, au parte de acelasi comportament. Eu ii zic acestei manifestari “ne prindem in viata”, incepand sa ne ingrijoram de plata facturilor, a chiriei (daca e cazul), a mancarii zilnice, a lucrurilor pe care, dintr-un motiv sau altul, “trebuie” sa le facem. Uitam de ceea ce ne-a legat, mintim “in numele prieteniei” – omitand sa spunem ce ne doare cu adevarat, ca sa nu punem in pericol prietenia ce ne leaga, inghitim frustrari pentru a nu-l supara pe celalalt, evitam sa spunem lucrurilor pe nume pe motiv ca “lasa ca trece si va fi bine.”

Poate ca trece si va fi bine cand vorbim despre un prieten cu care am impartit si bune si rele, daca relatia e destul de puternica. Altfel, nu. Nu trece si nu va fi bine. Asa cum ne zbatem pentru iubirile noastre patimase, ar trebui sa gasim in noi puterea de a face zi de zi cate ceva pentru acel noi pe care l-am dorit, pentru cel de langa noi, pentru armonia sufletelor. Care armonie a existat cu varf si indesat, daca ai ajuns sa-l ai langa tine pe omul acela. A spera in fericirea de la inceput, cand totul era bine si frumos, e cea mai mare eroare umana de care putem fi capabili. A baza totul pe atunci, fara ca intre timp sa mai fi facut ceva sa tii aproape un suflet bun si cald (ca de aia te-ai propiat de el), e o prostie si gata.

Am facut greselile astea. Cel mai ciudat e ca le-am facut de cateva ori, stiind ca nu fac bine si ca ma bazez pe ceva ce nu se mai intoarce vreodata, fara sa ma gandesc la ce pot face acum, in situatia de acum, avand coordonatele de azi. Am simtit disperarea de a dori sa recuceresc ce am pierdut, fara sa-mi pun vreodata problema ca ma voi pierde pe mine in tot acest razboi al lumilor. Am mers un pas inainte si doi inapoi, voind mereu sa ma uit in urma si niciodata inainte, fara sa realizez ca, de fapt, mergeam cu spatele spre ceva ce ma durea, din simplul motiv ca nimic nu mai poate fi cum a fost.

Fericirea pana la adanci batraneti se cladeste cu sudoarea fruntii. Cand nu poti sa faci ceva din cauza de epuizare fizica sau de “prins in viata”, te opintesti putin si gasesti solutii. Nimic bun nu vine de-a gata si nimic extraordinar nu ramane pe vesnicie asa, daca nu te ingrijesti sa ramana asa. Si nu, sa nu o aud pe aia cu “pai daca el/ea nu face nimic, eu de ce sa fac?” Faci pentru ca iti pasa, faci pentru ca vrei, faci pentru ca asta inseamna o relatie cu cineva drag, fie el prieten sau iubit. Neconditionarea e fix asa: nu fac pentru ca si alalalt face, fac pentru ca asta imi doresc. De aceea unele prietenii exista de zeci de ani si altele se destrama la primul hop. De aia unele cupluri sunt fericite si la aniversarea de 30 de ani, iar altele se duc spre rauri in maximum 3 ani.

De cate ori ati spus “stii bine ca eu te pot face fericit/a”? Si de cate ori ati spus “pleaca daca nu esti fericit/a”? Exact. Suntem cu totul incapabili sa suportam gandul ca cel de langa noi ar putea fi fericit in alta parte, dar ni se pare foarte in regula sa-i conditionam fericirea de prezenta noastra. N-am invatat nici eu complet asta, dar sunt pe drumul cel bun. Incerc sa inteleg ca fericirea altuia e la fel de importanta ca fericirea mea si fiecare e liber sa aleaga drumul pe care sa mearga mai departe, indiferent de dorintele mele. Practic, nu declarativ.

Fericirea n-are conditii. E pura si limpede, fara intrebari, angoase si frustrari. Izvoraste din tine si din felul in care stii, in primul rand, sa o aduci catre tine insuti ai abia apoi catre cei din jurul tau. Nu suntem responsabili decat pentru fericirea proprie, iar daca suntem suficient de maturi s-o pastram in noi, fericirea celorlalti vine natural, fara sa facem eforturi majore pentru asta.

Fericiti pana la adanci batraneti? Da. Cu conditia sa poti sa-ti dai singur ceea ce gresit astepti de la celalalt.

Foto: Unconditional Happiness by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet