Cui ii pasa, totusi, de strategii, corectitudine si coerenta?

In ultimele cateva luni, de cand am dat piept cu problemele unei agentii de PR si comunicare, am avut interminabile discutii despre campanii relevante, coerente, alcatuite pe caracteristici ale companiei care isi comunica activitatea. Iar cand spun “companie”, ma refer si la evenimente culturale, facute sau nu sub umbrela unei institutii publice sau produse de o entitate privata.

Una dintre intrebarile care revin obsesiv in aceste discutii e: “Cui ii pasa daca o campanie e bine facuta sau nu?” Cu continuarea “Cum stii daca o campanie e bine facuta sau nu?” Raspunsul meu rapid si sincer e, de fiecare data, asta: “Pai avem cifre.” Insa viata si internetul se incapataneaza sa-mi arate ca nu, nu am dreptate, ca cifrele nu corespund cu realitatea de fiecare data (asa cum trist ma incapatanez sa cred) si ca agentiile care nu-si mint clientii sunt un fel de rara avis, specie pe cale sa fie acoperita de gurile celor care se reped hamesite catre prada. (exact asa cum se va intampla cu mine dupa ce dau drumul acestui porumbel scris)

Ca blogger, fac lucrul ala corect, prost si idiot de corect, sa nu-mi transform spatiul virtual intr-o piata in care intra oricine “marca” banul. Fata de oamenii astia care ma citesc (multi, putini, cum or fi), am o datorie morala: nu face, Olteo, sapte contracte cu sapte banci, chiar daca nu recomanzi produsele fiecareia. Bloggingul, prin definitie, inseamna o parere subiectiva despre lucrurile din viata. Apai daca azi sunt cu banca agricola si maine cu banca religiilor, indiferent de motivul pentru care a ajuns articolul sa fie postat pe blog (exceptie fac campaniile de CSR, pe care le sustin atunci cand imi place ideea, fara sa-mi pese de unde vin ele), cititorul meu intelege ca mie-mi place de banca aia si il indemn sa mearga sa-si faca un cont acolo. Orice-ar spune bloggerul in capul lui, cu orice s-ar minti, campania aia pentru care el ia bani asteapta un ROI, mama lui de ROI care nu ne lasa sa traim linistiti in bulele noastre.

A aparut studiul blogosferei pe 2014. Va invit sa-l cititi si sa va formati parerea, eu mi-am format-o pe a mea: e bine sa existe astfel de studii, desi ma indoiesc de veridicitatea faptelor inscrise acolo; nu spun ca datele au fost interpretate prost, spun doar ca ma indoiesc de raspunsurile celor care au participat la sondaj, mai ales in ceea ce priveste raspunsurile despre venituri.

Exista agentii care nu se obosesc sa-si schimbe baza de date actualizata in urma cu 4 ani, inainte de un Craciun. Uneori, cand mai vad cate o campanie, stau si ma intreb de unde sfantu’ duh si soare s-a gandit agentia sa lucreze cu acei bloggeri. Sa nu mai spun ca in anul 2014, vin intrebari de genul: “auzi, tu mai vorbesti cu DeCe? ca nu-mi mai raspunde la mailurile de campanii.” Pentru cine nu stie, Dan Lucian Stefancu (te pup, Dan!) nu mai scrie deloc de vreo 3 ani. Va rog puneti manuta si taiati-l de pe lista, ca si asa va injura pe toti astia de-l chemati in vreo campanie pe care o faceti “in provincie”.

Ca om de agentie, ma crucesc cand imi dau seama cat de absolut imbecila sunt, mai ales atunci cand fac preturi pentru materiale, de exemplu. Ca e nevoie si de chestii de astea atunci cand organizezi o conferinta de presa pentru un client. Recent am aflat de ce se grabesc clientii sa semnam o anexa la contract, “sa nu cumva sa ma razgandesc”: adaosurile practicate de unii sunt atat de nesimtit de jenante incat nici nu mai are rost sa ma gandesc la ele, ca ma apuca nervii. In ceea ce priveste corectitudinea, da, sunt suficient de naiva incat sa spun negru pe alb cat cere bloggerul X pe campania Y. Iar in ceea ce priveste monitorizarea, iau media cifrelor aratate de instrumentele pe care le folosesc, scad cateva zeci/sute de mii de afisari si dau cifrele. Stiu, ma duc sa ma pun la colt pe coji de nuca.

De ce izbucnesc in a-mi spune of-ul catre o mare de oameni carora nu le pasa? Ca-s satula de minciuni sfruntate, de aia. De umflat cifre pe sistemul “lasa ca aia is prea ocupati/habarnisti si n-au cum sa faca ei singuri verificari” (serios, un eveniment foarte mare a fost umflat de curand cu niste cifre care n-au absolut niciun fel de legatura cu realitatea), de mintit clientul ca ideea lui e buna si sa vezi ce rupem la vanzari (ca e greu sa spui ce aduci clientului, de fapt, de banii pe care ti-i da), de atitudine nepasatoare fata de nevoile clientului (azi am primit o cerere de prietenie pe FB de la un serial sau un film – nu stiu exact ce e; da, in 2014, cand se dau bani seriosi pentru promovarea filmelor si serialelor produse de case de productie care au resurse financiare, banii aia se duc la cineva care face un cont in loc de pagina; scopul e clar, ei vor sa adune cat mai multi prieteni, pentru a transforma contul in pagina, ca le e lene sa creasca pagina organic). Si nu, nimanui nu-i pasa ca lucrurile ar trebui sa se faca corect.

Ca de aia se pierde increderea in campanii online, de aia se sopteste pe la colturi ca nimic nu mai merge bine: ca exista prea multi oameni care mint si pe care nu-i verifica nimeni. Si e pacat, ca din cauza lor trag aia care se straduiesc sa faca lucrurile bine, care isi vad de clienti ca de propria ograda. Din fericire, mai exista niste companii care au inteles ca trebuie sa angajeze oameni buni in comunicare, oameni care sa stie ce sa caute la o campanie de promovare, care sa stie cum se “numara” unicii. Dar, cum am zis, astia sunt prea putini si aproape ca nu conteaza.

As vrea, macar o data, sa aud de audit al campaniei de comunicare, de cross monitoring (nu doar la companiile mari, ci si la astia putin mai mici, un tool de monitorizare costa 25 de euro pe o luna, timp suficient pentru a face niste verificari), de verificat de cifre date de agentie.

Pana atunci, eu sigur o sa mor cu corectitudinea de gat, iar altii o sa faca pe nevinovatii iubitori si cautatori de dragoste de oameni, uitand cat mint pentru a-si ascunde esecurile.

Foto: Right Way by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet