Femeie, lumea nu doarme de grija ta!

Nu de putine ori aud in ultima vreme: “Da’ nu faci si tu un copil? Tre’ sa intri cumva in randul lumii.” Pentru ca da, lumea, asa cum o stim cu totii, are o randuiala care trebuie respectata pana la ultima farama. Nu, nu vreau sa fac un copil, multumesc de intrebare. De ce nu vreau sa fac, e numai si numai problema mea, desi “lumea” asta face din dorinta mea una care trebuie dezbatuta public si aruncata la coltul infamiei.

Problema e putin mai adanca de atat cand o privesti din prisma unei femei. De cand ne nastem pe acest pamant romanesc, plin de sudoarea si lacrimile inaintasilor nostri, ni se cere sa crestem mari cat mai rapid, apoi sa ne cuplam cu un “baiat bun”, sa ne “luam”, sa facem un copil si sa ne vedem de viata in liniste. Fara aspiratii prea mari, fara pasiri prea dese in marginile “traseului”: sa fim in societate, cu un sot, un copil si o slujba cat de cat. Doamne feri sa vrei mai mult, ca vine societatea-tavalug peste tine si-ti da un dos de palma de nu te vezi.

Si noi, muierile, slabe de inger cum suntem, luam decizia societatii: ne maritam iute-iute, sa nu ni-l sufle alta, trantim plodu’, facem colacul in jurul mijlocului si apoi ne plangem o viata intreaga ca “barbatul nu ma mai baga in seama, nu ma mai iubeste, nu ma mai vrea.” Da’ stam asa, ca doar asa suntem in randul lumii. Acceptam resemnate presiunea sociala, ca o divortata inseamna o pata pe obrazul familiei, supunerea voluntara la oprobriul public, scrijelirea consoanei D pe fruntea incarcata de griji, stigmatizarea pe viata.

M-am maritat la 23 de ani, impinsa de la spate de tata care imi explica in felul lui parintesc cat il fac de rusine ca stau cu iubitu’ in concubinaj, fara sa fiu maritata cu el. “Macar la cununia civila sa mergeti, ca nu mai suport rusinea. Neam de neamul nostru n-a facut asa ceva!”, spunea cu ocara bietul tata, care n-a trait la tara toata viata lui, iar discutia asta avea loc undeva prin 2001 si nu in paleolitic, asa cum ati fi inclinat sa credeti. Am mai rabdat un an rusinea despre care-mi vorbea tata, apoi m-am dus sa fac nunta, ca nu se face sa-mi ajunga neamu’ de ras din pricina mea.

La 3 ani si ceva dupa nunta, am mai facut o premiera in familie: am fost prima divortata din neam. Dupa mine, a mai prins curaj o verisoara, dar cam atat; alt var, bietul, a divortat si el, dar de data asta nu fusese alegerea lui. Facusem iar familia de ras, habar n-am avut cum sa stau randuita in lume, asa cum se cuvenea. Dar deviez de la subiect.

Ce mi se pare mie paradoxal la situatia asta? Pai parintii, oamenii dragi, trainerii de dezvoltare personala si alte minti luminate de pe internetul la care avem acces ne spun unul si acelasi lucru, cu variatiuni: ca suntem unici; ca trebuie sa ne echilibram si sa facem alegerile care ne multumesc pe noi, sa ne ducem viata asa cum putem si sa avem ca scop fericirea personala. Adica aceiasi oameni care ne spun ca trebuie sa intram in randul lumii, ne spun ca e bine sa ne gasim unicitatea. Ori eu, prin presiunea sociala exercitata de acest “sa intri si tu in randul lumii”, numai unicitate nu vad.

Da, stiu ca rata divorturilor a crescut in ultima perioada si nu se mai pune problema de stigmatizare, ca acum e perfect normal sa intalnesti o puzderie de divortati. Dar toata avalansa a inceput tot de la dorinta lumii de a baga pe toti in randul ei cat mai repede, din cauza presiunii sociale si oranduielii cum ca “asa se face”. Sta in noi sa schimbam asta, incepand cu intrebarile pe care le punem prietenilor nostri. Sa scapam de acele “si, cand va luati?” sau “si, pe cand un copil?” si sa-i lasam pe oameni in pace sa faca ce simt.

Iar eu as vrea ca “lumea” sa se hotarasca odata: sa facem ce putem ca sa fim fericiti sau sa intram in randul lumii? Si inca ceva: oare de ce se simte “lumea” asta atat de responsabila de deciziile mele? Nu poate dormi noaptea din cauza ca actiunile mele nu-s “din randul lumii”?

PS: exista multe femei pe langa mine care au luat decizia de a se casatori si a face un copil-doi-trei nu din cauza presiunii sociale ci datorita dragostei impartasite cu jumatatea masculina; dar tot le consider exceptii.

Foto: Paradox by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet