Educația poate începe cu un film

Dincolo de toate supărările românești de ultimă oră, numitorul comun al tuturor frustrărilor exprimate public (sau nu) este lipsa educației. O educație sănătoasă începe de acasă, continuă la școală, urmând ca, la vârsta maturității să începem să avem singuri grijă de noi și mințile noastre. Să ni le păstrăm curate, avide de cunoaștere, să nu ne oprim nicicând din creștere. Iar scopul suprem să fie acela de a înceta să mai judecăm, să mai fim călăi. Să lăsăm discreția să vorbească pentru noi. Să nu ne mai împingem cu forța în ochiul celuilalt, să nu ne mai etalăm cunoștințele în materie de orice. Chiar nu e necesar să avem o părere despre fiecare lucru care se întamplă în spațiul public, ne putem implica în cauze în care credem și fără să facem parada din asta.

Discreția a devenit utopie. În ziua de azi, orice fărâmă de viață se află la dispoziția tuturor celor ce au ochi să vadă. Relațiile perfecte, copiii perfecți, slujba perfectă, vehemența perfectă. Totul e în public, totul e perfect, totul e soare, lumină, dragoste, veșnicie alături de perfecțiune. Habar n-avem ce mai înseamnă aia o strângere de mână simplă, într-un apus răcoros, fără nevoia de a imortaliza momentul pe Facebook.

Pe vremea aialaltă, când accesul la informație era controlat (și lipsea cu desăvârșire), niște oameni curajoși și cu veleități antreprenoriale (pentru că da, doar curajoșii fac bani – iar asta e de când lumea) au pus la punct cea mai mare rețea de trafic de casete video. Toți cei suficient de mari cât să înțeleagă acțiunea unui film (de la șase ani în sus) au înțeles că singurul fel în care putem păstra acest privilegiu (să te uiți la un film american în timpul comunismului era mai mult decât un privilegiu) este să învățăm despre discreție. Am crescut cu bătăile lui Van Damme și Chuck Norris, ale căror voci (și multe altele) erau dublate de vocea inconfundabilă a Irinei Nistor. Am crescut cu ideea că unele scene din Dirty Dancing îmi erau interzise și cu imaginea mâinii care se mișcă de una singura în Cabana Morții.

Nu știu câtă educație am primit de la pumnii cinematografici ai lui Chuck Norris, dar știu că mi-am dorit întotdeauna să văd cât mai multe filme, iar asta se datorează acelei perioade. Și o parte din discreția mea vine tot de acolo.

Azi, la Timișoara și Gottlob, începe Ceau, Cinema!, festivalul de film care a programat (întâmplator sau nu) pentru prima seara documentarul-film Chuck Norris vs. Comunism. Un film care trebuie văzut de toți cei ce iubesc filmul, dătător de lacrimi de nostalgie celor ce încă au vie în minte amintirea acelor ani. Programul complet al festivalului îl puteți găsi și pe pagina de Facebook a festivalului.

O să vă mai scriu despre festival. Și despre discreția din filme. Și despre educația la care avem acces atât de simplu.

Tweet