Adaptare

Sunt destul de conservatoare de felul meu, poate si numai pentru ca nu-mi plac schimbarile foarte mult. Sau nu-mi placeau, ca in ultima perioada nu mai sunt sigura de nimic. Ramaneam in acelasi loc de munca vreme indelungata, chiar daca nu-mi mai placea ce fac. Mi se parea un chin prea mare sa caut alt loc de munca, sa ma imprietenesc cu alti oameni, sa invat alt sistem de raportare, sa cunosc alti clienti. Adaptarea la un mediu nou, la oameni noi, era un proces chinuitor prin care niciodata n-aveam chef sa trec. Ma complaceam intr-o situatie care nu-mi convenea, de dragul comoditatii.

Adaptarea era sinonima cu compromisul. Trebuia sa tai din mine pentru a ma aduce la acelasi nivel cu ceilalti, credeam foarte tare ca eu trebuie sa ma adaptez grupului si nu sa le cer lor sa se muleze dupa mine. Sa ma cenzurez, sa-mi infranez porniri, sa le fac lor zilele linistite. Da, chiar daca erau niste necunoscuti.

De fapt, in orice relatie interumana, am privit adaptarea ca pe un compromis. Mai lasi tu, mai las eu, impreuna ne mulam unul dupa celalalt si bine-a fi. De multe ori m-am ascuns pe mine din teama de a nu crea disconfort, dar eu, asa cum sunt, ieseam intotdeauna la suprafata, mai devreme sau mai tarziu, cu toate frustrarile ciuntirii mele initiale. Si foarte rar a fost bine asa. De cele mai multe ori, era nociv si altera tot ce putusem construi pana la acel moment.

De cateva luni incoace am invatat ca adaptarea nu inseamna compromis, nici pe departe. Ca a-mi arata trairile nu poate aduce decat bine, liniste si confort (da, chiar si atunci cand nu am cea mai buna si senina stare din lume). De fapt, adaptarea nici nu exista; sau, daca exista, e un proces la fel de natural ca bautul apei sau respiratul si n-ar trebui perceputa ca un examen de doctorat.

Conservatorismul inca exista undeva in mine. E bine sa stiu ca datorita lui sunt consecventa si serioasa atunci cand e necesar, insa am invatat despre mine ca pot sa fiu si altfel, fara a-mi lasa seriozitatea afectata. Din contra, relaxarea aduce dupa ea multa creativitate si as fi vrut sa stiu lucrul asta acum cinci ani, desi nu-s incurcata ca l-am aflat abia de (relativ) curand.

Adaptarea nu mai e (pentru mine, cel putin) o provocare pornita dintr-o asumare fortata. E consecinta fireasca a unui zambet pe care-l simti venind spre tine. Necomplicat, pur, simplu si sincer.

Foto: Businessman With Tall Legs by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet