Avem o țară. Cum procedăm?*
*rubrica mea preferată din defuncta publicație Academia Cațavencu
Ca o cunună peste sărbătorile astea a venit componența Guvernului Grindeanu. O trezire la realitatea de după sosirea lui Moș Crăciun, în care tre` să fim nebuni să mai credem (mă rog, eu cred, dar asta e doar din cauza firii mele încăpățânate, care nu poate accepta, de cele mai multe ori, realitatea). Penali, cercetați, cu doctorate îndoielnice, semianalfabeți, tupeiști. Val de indignare pe Facebook, cum se poate să se întâmple asta?
Uite că se poate. Și nimănui nu-i pasă de investigațiile Rise Project, Casa Jurnalistului, Republica, Tolo și alții. Ne pasă nouă, o mână de oameni, dar penalii ăia de prin birouri nu fac altceva decât să râdă și să dea din mână a lehamite, iar omul simplu nu citește niciuna dintre publicațiile amintite mai devreme. Ce putem noi să le facem? Absolut nimic. Dacă ne gândim să ieșim în stradă, e bine să ne mai gândim o dată: în primul rând că-i al naibii de frig, apoi în România nu se protestează pentru idealuri, se protestează pentru emoții puternice – cum a fost cea din jurul tragediei de la Colectiv. Nu înțelegem conceptul de a face lucururi pentru o țară mai bună și mai sănătoasă, pentru noi e important viitorul strict din perspectiva zilei de mâine. Cel mai mult ne gândim la ce-o să facem săptămâna viitoare și cam atât.
Apropo de Colectiv, noi, ăștia de-am ieșit în stradă în fiecare zi timp de o săptămână, am fost convinși, un an întreg, că Guvernul Ponta a plecat datorită nouă. Bine, nu cred că în sufletul nostru am fost chiar atât de naivi, dar era un sentiment plăcut să te gândești că omul simplu poate schimba ceva. Timp de un an am avut un Guvern care părea cât de cât normal și dispus să ia măsuri pentru interesul omului simplu, dar ăsta a fost sacrificiul PSD-ului, care l-a alungat pe Ponta (după ce a pierdut glorios Președinția) și și-a regândit total strategia pentru alegerile de anul ăsta. Nu pot să nu admir viziunea acestui partid dispus să își taie accesul la prăjitură doar ca să se replieze și să se întoarcă mai puternic decât a fost vreodată.
Revolta pe Facebook nu e suficientă. Și așa algoritmul ăla ne sabotează ca naiba, că ne lasă să ne învârtim printre oameni la fel de revoltați ca și noi. Înainte să ne revoltăm că o grămadă de oameni n-au votat, ar fi bine să începem să le povestim (nu online ci față în față) de ce e bine să voteze. Înainte să-i înjurăm pe ăia care au votat partidul care a făcut un Guvern de penali, am putea să încercăm să le explicăm de ce n-o să ne fie bine. Să ieșim din bula aia care ne protejează – oarecum – mințile și să explicăm, cu argumente, cât de tristă e situația în care ne aflăm. Însă nu trebuie să scăpăm din vedere un lucru: oamenii ăstia se tem pentru pâinea lor zilnică și cred promisiunile de câteva sute de lei în plus la salariu sau la pensie. Și nu le pasă că pentru asta se vor mări impozite la IMM-uri, de exemplu, sau că, matematic, e imposibil ca acest partid să facă toate acele modificări promise în programul de guvernare. Trebuie să începem încet, cu calm, să explicăm, să ne informăm constant și să nu mai evităm discuții de genul ăsta cu oamenii din jur. Avem patru ani la dispoziție să muncim la asta aplicat și temeinic.
Sigur, va fi complicat și ne va lua mult timp din timpul nostru liber, și așa destul de trunchiat. Dar niciodată n-a fost atât de important ca acum.
Tweet
Din păcate, Oltea, e inutil. De psd nu scapi decât prin moarte. A noastră. psd e o mașinărie creată de iliescu și perpetuată de năstase care a cuprins ca un cancer și celelalte partide. Nu există nici măcar o șansă de salvare pentru țara asta și pentru nația asta. Iar dacă eu mai aveam vreo speranță, votul din 11 decembrie mi-a anulat-o.
Am încercat să-i explic mamei. Da, mama mea e votant psd. Am încercat să-i explic logic, matematic, apoi băbește, apoi în toate felurile că pur și simplu când portofelul e gol nu îți poți cumpăra pită și când vistieria statului e goală nu poți mări pensii, salarii și reduce taxe. I-am explicat despre creșterea ratei de muncă la negru (deci nema’ cotizații), de creșterea fiscalității și supra-impozitarea antreprenorilor care vor încerca să scape și vor face evaziune (deci nema’ colectare la bugetul de stat), că dacă nu investești în proiecte economice și de infrastructură nu ai de unde să obții nimic viabil care să-ți aducă un trai bun.
Nu știu dacă nu m-a înțeles sau nu i-a păsat. Iar eu mă mândresc cu mama mea, da? În orice, mai puțin în politică.
Așa că nu ai cui explica.
Cu mama am început și eu. I-am explicat cu pixul și foaia în mână. După ce-am terminat cu explicațiile, era bulversată. M-a întrebat „păi și atunci cum promit dacă n-au de unde?” I-am răspuns că nu-i verifică nimeni, iar televiziunile care spun despre ei că-s minunați, tot de la ei își primesc banii. Apoi i-am zis de unde să citească, uneori, informații, altele decât cele de la televizor. Mi-a promis că măcar începe să se informeze mai mult. Zic că e un început.
“Nu ideea de vot ca atare, indiferent de context, e cea luată la rost în articolul de faţă. Căci votul într-un cadru privat este neproblematic. Un club sau o firmă, în care intrarea şi ieşirea sunt libere, poate propune ca modalitate de adoptare a deciziilor interne procedura votului (cu diferite tipuri de majorităţi). Cei care aderă la club sau devin acţionari la firmă ştiu de la bun început în ce intră. Mai mult, dacă pe parcurs consideră că obiectivele iniţiale ale respectivei organizaţii au fost „trădate”, o pot părăsi fără consecinţe dramatice. Votul din cadrul acestor agregate sociale voluntare nu poartă decât asupra celor care au subscris în mod voluntar la această procedură. Nimic în neregulă aici.
Votul din cadrul sistemului electoral este însă diferit. Agregatul statului naţiune este non-voluntar. Nu există opţiunea de a „ieşi” din joc (adică de a secesiona de unul singur cu persoană şi proprietăţi cu tot) în cazul în care acesta oferă numai alternative problematice (cu consecinţe agresive, de încălcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei părţi a membrilor societăţii). Există posibilitatea de alegere (între Băsescu şi Năstase, de pildă) dau nu există libertate (de a nu fi nevoit să alegi – sau să te supui deciziilor pe care cel ales cu echipa sa le vor lua). Şi m-aş bucura nu atât să pot alege între a muri spânzurat sau a muri împuşcat, ci să pot să rămân în viaţă.”