Ceau, cinema! Ediția a doua – concluzii
S-a terminat și ediția a doua a festivalului de film Ceau, Cinema!, Timișoara și Gottlob. Dacă anul trecut spuneam că festivalul ăsta are potențial, anul ăsta spun – fără să-mi fie teamă că greșesc – că avem și un festival internațional de film făcut cu simț de răspundere, cu filme bune și excelente, cu o competiție jurizată serios și activități conexe numai bune de întregit un program adevărat de festival.
Ce mi-a plăcut.
Filmele din competiție. Am văzut patru din șase (și, desigur, în bunul meu obicei, am ratat exact câștigătorul, proiectat în prima zi de festival, de la ora 18 – imposibilă oră pentru cineva care muncește și tocmai s-a întors din concediu) și, chiar dacă nu mi-au plăcut toate, am apreciat că fiecare dintre ele mi-a smuls câte un sentiment – fie el și de revoltă, așa cum s-a întâmplat cu documentarul Casa Blanca (povestea unei mame bolnave și a fiului ei suferind de sindrom Down).
Selecția a fost făcută serios, bazându-se, în primul rând, pe experiența cinematografică a spectatorului obișnuit cu filme mai puțin facile, lucru de dorit (și foarte așteptat) la un festival de film care se respectă.
Evenimentele conexe. Și aici mă refer la acele cine-conversații la care n-am reușit să ajung, dar despre care știu că au fost suculente, lucrurile s-au spus pe bune, s-a discutat despre filme, documentare, cinematografie și alte vorbe din casă pe care n-ai cum să le afli decât la întâlnirile de felul ăsta. Doar sâmbătă am reușit să ajung la mic dejunul cu Andreea Vasile și la discuțiile despre actorie, povești din culisele unor filmări (Umbre și De ce eu?) și fresh de lubeniță made by AMBASADA. De altfel, am avut ocazia să petrec câteva zile în compania Andreei, așa că pregătesc un material amplu despre ea în zilele următoare.
Animațiile și atelierele despre animație. Pe care nu le-am văzut, dar despre care toată lumea mi-a povestit cu pasiune. Nu știu să mai existe festival de film în România care să pună accent oarecum egal pe filmele artistice și pe cele de animație. Mare bravo, să mai faceți, poate anul viitor reușesc și eu să văd măcar câteva scurtmetraje.
Cele două zile de festival de la Gottlob. Gottlob e un sat aflat la 53 de kilomeri de Timișoara, loc în care s-a reabilitat primul cinematograf din mediul rural. E o premieră și, cred, o excepție. Nu cred că o să se mai întâmple asta undeva în alt sat din țară, deși sper din suflet să mă înșel.
Proiecțiile au fost atât la cinematograful nou reabilitat, cât și pe stadionul de fotbal al satului, iar filmele românești au fost la loc de cinste. Am revăzut (a nu-știu-câta-oară) De ce eu?, Comoara și Aferim!, bucurie pentru ochii mei. Am stat de vorbă cu actori și regizori, n-am simțit că sunt într-un sat cu câteva sute de locuitori, ci într-un loc în care valorile cinematografiei sunt apreciate. Deși au fost câteva mici scăpări (care nu au ținut de organizatori – și despre care spun mai jos), impresia generală a fost una de “ce bine că s-a întâmplat!”.
Entuziasmul organizatorilor. Ați putea spune că e normal să fie entuziasm. Pe de altă parte, această titulatură a festivalului, “de buzunar”, este una perfect valabilă: oamenii stau mai aproape, se ajută, se sprijină, iar asta se simte în fiecare moment. Puțin a mai contat canicula, sala supraaglomerată de la Casa Artelor, micile întârzieri cu proiecțiile în aer liber (un mare plus e și introducerea Grădinii de Vară Capitol printre locurile de proiecție).
Ce mi-a plăcut mai puțin.
Orele la care au fost programate cine-conversațiile. E adevărat, un festival de film nu ține cont de orele de muncă ale locuitorilor orașului în care se desfășoară evenimentul. Pe de altă parte, simt că se poate lucra la acest aspect, iar aceste întâlniri, dacă tot sunt deschise publicului larg, să fie programate undeva după ora 16, nu la ora 14, ca în acest an. Edit: se pare că am amestecat eu programul în capu-mi și întâlnirile au fost la ora 16. Anyway, ideea ramâne, mi-ar plăcea să fie programate puțintel mai târziu.
Foșgăiala (în lipsă de alt cuvânt) din timpul proiecțiilor din cinematograful Gottlob. Asta nu cred că ține neapărat de organizatori, mai degrabă e ceva ce trebuie vorbit la începutul fiecărei proiecții. “În sală nu vorbești la telefon, nu ai voie să te plimbi pe ușă când ai chef, îți ții copiii lângă tine etc.” Când construiești un cinematograf într-o zonă rurală, îți asumi și o oarecare misiune de educator. Sigur, toate astea fără să fii agresiv, dar ceva trebuie făcut pentru confortul celor care chiar vor să fie atenți la ceea ce se întâmplă pe ecran.
A fost o ediție a doua extrem de reușită și sunt bucuroasă că anul ăsta am reușit să ajung la mai multe proiecții și evenimente ca anul trecut. Drept urmare, abia aștept ediția a treia!
Tweet
