Cum m-a scos Twitter afara din casa

Seara, liniste. Se intuneca mai curand acum si parca toata lumea amuteste mai repede. Nu-mi prea place, sincera sa fiu, incep sa pierd din energia aia specifica verii, pe care orele putine de somn n-o sperie.

Cum ma dadeam eu linistita pe interneti (recuperez articolele scrise de altii in weekendul care a trecut, ca am fost ocupata sa traiesc o chestie faina la Cluj), vad un tweet care ma face curioasa si ma trimite sa ma uit pe geam, sa caut luna. Am colindat toate geamurile din casa si nu reuseam sa vad nimic. Trebuia sa vad luna, iar in schimbul ei privirea imi intalnea o gramada de tufisuri si copaci. Cand am aflat ca as putea pierde cea mai frumoasa luna plina de pe anul asta, mi-am tras niste blugi pe mine si am plecat in cautarea lunii.

Am gasit-o tocmai la capat de strada, aproape ascunsa in spatele unui bloc de langa parc. Probabil ca paream tare caraghioasa uitandu-ma inspre cer, in loc sa ma uit pe unde merg. M-am oprit langa parc, am admirat luna, apoi am plecat inapoi spre casa, nu inainte de a auzi un copil care-si striga mama: “mami, mami, ai vazut ce luna mare e acolo?”

Am zambit si mi-am dat seama ce frumos mi s-a terminat seara, cu imaginea unei luni mari si frumoase in fata ochilor. Cand am intrat in casa fredonam melodia asta, pe care, de altfel, am ascultat-o toata ziua.

A fost septembrie, a fost luni.

Tweet