De prin minte, incurcate si in ceata
Damn Yankees – High Enough
Asculta mai multe audio Muzica »
Atentie, post senti. Daca nu vreti sa va deprimati, nu cititi mai departe. You’ve been warned 😀
As putea sa spun ca n-am avut timp zilele astea de scris. Ca am fost ocupata cu delegatia, cu intalnitul de oameni noi si faini, cu oboseala care deja s-a cronicizat in oasele mele. As mai putea sa spun ca am iesit mult de vineri seara de cand am ajuns acasa, ca m-am bucurat de socializare si ca n-am gasit momentele necesare pentru a scrie.
As putea. Dar n-o s-o fac. Pentru ca as minti prin omisiune. Am facut toate lucrurile alea descrise mai sus, dar mi-am pastrat si ceva timp pentru a ma gandi la ale mele. Ale mele care se pare ca sunt prea multe, venite odata cu decizia de a ma responsabiliza vizavi de viata mea personala.
Timp de trei ani si jumatate n-am avut nici o dorinta de a ma gandi la mai mult decat ceea ce imi aduce clipa. Am refuzat sa mai fac planuri pentru viitor si mi-am trait prezentul cu toata puterea, lucru care m-a satisfacut pana la un punct. Mi-am pastrat rasul si veselia pentru ca ma bucuram in fiecare dimineata cand ma trezeam sanatoasa, curioasa de ceea ce-mi rezerva ziua.
Am aflat zilele astea ca inca sunt legata de trecut mai mult decat mi-as fi dorit. Ca lipsa dorintei mele de a-mi planifica viitorul e strans legata de faptul ca inca n-am pus punct la ceea ce a fost. Ca mai am lucruri de aflat, lucruri care dor, dar pe care trebuie sa le stiu, altfel nu voi putea continua niciodata. Ca am un sentiment de vina pe care nu mi-l pot explica si care, probabil, nu va trece.
Imi pare rau ca asta afecteaza atatia oameni in jurul meu. Ca imi expun frustrarile in fata unor oameni care ar trebui sa aiba sprijinul meu si nu sa-mi suporte toanele. As vrea sa fiu din nou eu, fara sa mai am apasarea asta pe suflet, sa-mi pot vedea de viata in liniste. Sa pot sa dau atunci cand mi se da, sa ofer fara teama.
Ieri a fost blogareala cu numarul 15 (o sa scriu despre asta cand o sa ma adun). N-as fi vrut sa merg, dar mi-am dat seama ca nu imi fac nici un bine daca stau in casa cu botul pus. Si bine am facut ca m-am dus, pentru ca oamenii aia sunt deosebiti. Toata lumea s-a prins ca nu-s chiar in regula si au fost unii care s-au dat peste cap ca sa ma faca sa zambesc. Si le multumesc.
Tweet
Ioi draga de tine… lasa ca toate se rezolva. Scapi si de bagajele trecutului si o sa fii fericita pana la adanci batraneti!
Hai ca iti statea bine in verde. 😛
Mi se par atat de interesanti oamenii care ajung singuri la concluzia ca un viitor bun depinde de atitudinea fata de trecut!
O saptamana buna si zambitoare sa ai!
Pisiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
DE LA SHOT TI SE TRAGE…….
ZAMBESTE, LIFE IS SO FUCKING…,BEAUTIFUL!!!
Sa cresti mare…
RIM
offf. las ca vin eu acasa. Facem pizza proaspătă!
Fataaaaaaaa, cand ai chef de o discutie, call me. stii ca imi place sa fac pe “pisalogul” si de multe ori ajuta enorm sa spui ce ai pe suflet 😉
Si eu mi-am dat seama acum cativa ani ca daca nu-ti rezolvi trecutul, o sa te chinuie nu se stie pentru cat timp. Niste lucruri care cand m-am decis sa le rezolv, mi-au luat doar o jumatate de zi dar m-au eliberat de presiunea apasatoare.
O sa treci si peste asta asa cum ai trecut si peste altele !!, oricum suntem alaturi de tn:), te sustinem
Am aflat si eu ca, pentru a merge mai departe si pentru a gasi implinirea si linistea, trebuie sa te impaci cu trecutul! Din pacate pentru mine, am foarte multe framantari si nelinisti, prea multe necunoscute si prea multe intrebari, dar, cum nu-mi raspunde nimeni si nu gasesc nici singura raspunsul, am decis sa le inchid undeva si, cand s-o gasi cheia, sa le dau drumul afara! Chiar si asa, povara-i destul de grea…
Nu stiu de ce, dar am senzatia ca vei reusi sa treci cu bine si destul de repede peste nelinistile astea “de prin minte, incurcate si in ceata”…