Despre oameni și TIFF

Au trecut câteva zile în care am vorbit cu mulți oameni. Cred că au fost cei mai mulți oameni cu care am vorbit în viața mea, pentru că tocmai ce s-a terminat un eveniment cu vreo 1200 de invitați. N-am vorbit cu toți, dar cu o treime dintre ei sigur. Oameni tineri, în vârstă, bogați, săraci, copii cuminți sau năbădăioși, pe toți i-am văzut la un loc. Și mi-a fost bine, tare bine să aud povești de viață dintre cele mai simple pe lumea asta.

Ce legătură are asta cu TIFFul, vă-ntrebați, că tot i-am pus numele în titlu: festivalul ăsta are cele mai nebune și simple povești, pe care le brodează într-un amestec de film cu muzică și dans și pictură și fotografie încât nu mai e altceva decât o lungă broderie în care fiecare om prezent acolo își pune un strop de trăiri pe țesătură.

Mă, e frumos TIFFul ăsta, chiar și de la distanță. De exemplu, exact în timpul ăsta în care eu scriu p-aici, Kimmo Pohjonen (pe care l-am ascultat/văzut/admirat la Gărâna în 2014) îi farmecă cu acordeonul lui pe cei ce-au fost curioși de stiul lui muzical. Nu mai zic de toate pozele, inerviurile, postările și alte articole pe care le citesc ca o disperată, seară de seară, dorindu-mi un singur lucru: să ajung și eu odată acolo.

Și nu-i bai, că ajung. Chiar și exact în ziua în care începe Ziua Maghiară, la nou inaugurata „locație spectaculoasă pe harta TIFF”, adică la Castelul de la Gilău. Pentru că și asta face festivalul ăsta: descoperă niște locuri absolut magnifice, pe care le transformă în locuri în care se pot ține evenimente (așa cum au făcut cu castelul de la Bonțida), și uite-așa zona culturală crește-nu se mai oprește. Revenind la ziua maghiară, cum să vă spun, că deja-mi plouă-n gură stând și imaginându-mi: gulaș mâncat pe iarbă, lângă castel, fix înainte de concert și film.

No, cu alte cuvinte, nu voiam decât atât: să vă zic că din 1 până pe 5 iunie sunt la TIFF.

Foto: Nicu Cherciu ¦ TIFF 2016

Tweet