Despre sicanarea la scoala
Am vazut ca in ultima perioada au aparut multe articole care indeamna parintii si apropiatii pustilor (din gimnaziu sau mai mari) care se confrunta cu ceea ce se numeste, mai nou, bullying (pe vremea mea ii spunea sicanare sau bataie de joc) sa-i convinga sa sune la Telefonul Copilului. Laudabila campanie, era nevoie de ea, dar, daca se ramane la stadiul de “anuntam online”, n-o sa aiba prea mare efect. E nevoie de oameni care sa mearga in scoli, e nevoie de psihologi special instruiti sa recunoasca pe copiii cu probleme, atunci cand ii vad, e nevoie de un program special care sa se desfasoare la fata locului.
Realitatea din scoli e putin alta. Poate ca acasa copilul are parte de o educatie corecta, de parinti care il invata ce e bine si ce e rau (sau macar incearca). Insa, la scoala e cu totul alta poveste. Copiii au nevoie de confirmari, iar primele confirmari le primesc de la colegii de scoala; uneori, colegii sunt chiar aia care simt nevoia sa-si bata joc de cate un copil mai timid, mai sarac, mai soarece de biblioteca. Iar copilul, care acasa intelege tot ce-i spun parintii, merge la scoala si intelege fix pe dos pentru ca are colegi care gandesc altfel.
Cand am trecut din scoala primara in gimnaziu, am schimbat domiciliul si, implicit, scoala. De la o scoala din fundul Sibiului am ajuns la una dintre cele mai bune scoli din oras, adica la Scoala 15. Nu aveam vreun merit pentru asta, era la doua strazi departare de casa mea. Aveam multi colegi care veneau din alt capat al Sibiului; era o scoala buna si parintii faceau toate eforturile ca progeniturile lor sa ajunga pe mana celor mai buni profesori de scoala primara si gimnaziu de la vremea aceea.
Unii dintre colegii mei erau impreuna din prima zi de scoala, ceilalti veneau din alte clase, dar clasele 1-4 le facusera tot acolo. Eram singurul elev nou si aveam doua handicapuri: eram saraca si veneam de la o scoala proasta, dintr-un cartier rau-famat al Sibiului. In ochii lor, eram exagerat de proasta si n-aveam ce sa caut acolo. Copii de bani gata sau copiii unor cadre didactice din scoala, colegii mei erau niste vedete. Nu toti, ce-i drept; dar aia care nu erau, isi doreau sa fie cu ei, asa ca se purtau cu mine la fel cum se purtau si “vedetele”.
N-am fost niciun moment bruscata sau lovita, dar eram constant sicanata de ei. Ii vedeam cum radeau in hohote cand ajungeam dimineata in clasa, ba pentru ca aveam parul nu stiu cum, ba pentru ca purtam aceeasi pereche de blugi o saptamana, ba ca-mi erau prea mari hainele, ba ca sunt prea slaba, ba ca dau un raspuns prost la vreo ora de chimie.
N-aveam cum sa-i ignor. Acasa n-avea cine sa-mi asculte problemele existentiale, asa ca ma macinam singura. Am inceput sa-mi pierd increderea in mine (care si-asa nu era ea la cote prea inalte), sa ma frustrez cand nu pricepeam ceva la ore si voiam sa le demonstrez ca gresesc, ca eu, de fapt, sunt desteapta si stiu o gramada de lucruri. Pana la acel moment n-am constientizat ca sunt saraca si am putine haine, ca nu-mi permit sa merg in prea multe excursii sau tabere, dar incepusem sa ma frustrez si de asta.
Au fost trei ani oribili. Erau zile in care nu voiam sa merg la scoala si ma rugam sa ma imbolnavesc grav. In alte zile, ma puneam sa citesc in pauze si nu vorbeam cu nimeni. Imi facusem o prietena in clasa, o fata la fel de saraca, cu care mai stateam de vorba, dar cam atat.
Am zis trei ani pentru ca in ultimul an, clasa a opta, lucrurile s-au schimbat radical. Am schimbat sala de clasa si, odata cu ea, si locurile in banca. Am ajuns sa stau in banca cu una dintre cele mai populare (si mai bogate) fete din clasa; din pacate pentru ea, nu era chiar o lumina si o lasam sa copieze la extemporalele de la materiile pe care e stapaneam (romana, engleza, franceza, istorie si altele de felul asta). La matematici, fizici, chimii si alte balarii, amandoua luam note proaste. Deh, nu poti fi bun la toate. Tot cu ea mi-am inceput cariera in vanzari. Drept urmare, am ajuns in gratiile colegilor mei. si am facut exact ceea ce era de asteptat: am inceput si eu sa fiu la fel de rautacioasa. Am uitat, ca prin farmec, toti anii de sicane si am inceput sa ma comport la fel de urat. Mai ales cu singura fata care imi fusese prietena.
Copiii sunt copii. N-aveam cu cine sa vorbesc, asa ca am facut asa cum am stiut. Mi-a fost greu sa fac fata bataii de joc, dar n-am ezitat atunci cand mi-a fost data “sansa” sa ajung de partea cealalta.
Cu acea colega m-am reintalnit dupa primul an de liceu. Am rugat-o sa ma ierte; intre timp, imi dadusem seama ce inseamna sa inveti langa niste colegi normali si pentru care nu conta ca esti sarac sau altfel decat ei. am avut marele noroc sa intalnesc in liceu niste oameni care m-au ajutat si sa-mi recapat increderea in mine, si sa ma bucur de viata fara sa fiu frustrata ca n-am de toate.
Eu sunt cazul fericit. In scoli, insa, e plin de copii care nu vor avea acelasi noroc ca mine. Daca stiti sau auziti sau vedeti un copil timid, trist sau speriat, indrumati-l catre telefon (Telefonul Copilului – 116 111, apel gratuit). Macar el poate avea sansa sa vorbeasca cu cineva care sa-i explice ca nu e vina lui.
Foto: Bullying Children by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet
Nu stiu cum sa-ti explic, la faza cu bullying sau bataia de joc eu am rezolvat simplu. Legea pumnului, aplicata la 3 colegi de clasa deodata (mi-era o frica de faceam pe mine, dar si-n ziua de azi consider ca am facut bine sa-i zdruncin un picut).
Sa zicem ca am rezolvat problema si mi-am impus respectul. Da, stiu, nu sariti.
A fost o prostie sa ma bat, dar cu unii copii mai prosti si nesimtiti numai asa merge.
Niste scatoalce aplicate strategic si la timp ii vor face sa se gandeasca de doua ori inainte sa-si bata joc.
Eu unul raman in continuare adeptul metodei de mai sus. Aia cu psihologii e de aplicat la victime, la agresori trebuie aplicate metode de educare nu de “hai sa vedem de ce faci tu rau colegului/colegei tale”.
Si cred ca as si turba de nervi sa aflu ca pruncii mei is batjocoriti la scoala in vreun fel, fie de colegi sau profi.
Pe mine nu ma bruscau. Doar radeau de mine. Nici n-as fi putut sa sar la ei cu pumnul; eram o mana de fata, slaba de cadeau toate de pe mine.
Chestia asta cu legea pumnului e foarte spinoasă.
Adică (să zicem) că ai mai mulţi muşchi decât media, sau ai tras la fiare mai mult decât media, şi îţi permiţi să turteşti nasul unuia care te-a înjurat sau ţi-a tras o palmă după ceafă.
Numai că treaba asta a făcut-o şi unul pe care îl chema Plăcintă, şi acum face 4 ani şi jumătate la Penitenciarul Timişoara.
Într-un mediu închis, cum e şcoala sau armata, cel mai al Dracului, Bercea Mondialul local, nu e cel cu muşchii cei mai mari, ci cel care ştie cel mai bine “lecţia puşcăriaşului”: să fie umil, să se facă preş în faţa celor cu putere, a profilor, să lingă pe jos unde au scuipat ei, şi să fie tiran cu cei mai mici. Te bate ori de câte ori are chef, şi şefii nu îi dau decât pedepse mărunte, sau nicio pedeapsă, fiindcă le place să fie pupaţi în cur.
Atâta ţi-ar trebui, să scoţi bâta de baseball şi să îl pocneşti de intră în spital.
Urmează ancheta, poliţia, reporterii, comentacii cu “Vlad Ţepeş, arderea pe rug, tragerea pe roată” şi ce mai găseşte viteazul Google prin comentariile despre elevi, procesul, condamnarea la daune, exmatricularea definitivă.
Ok, Nautilus, de acord. Dar ce te faci cu copiii aia atat de timizi incat nu gasesc calea asta de mijloc despre care vorbesti tu? Sunt prea multi copii care se amarasc si care raman amari toata viata.
Stiu ca e spinoasa si are multe dezavantaje metoda de mai sus (bataia in principal are doar dezavantaje). Astea le vad si inteleg acuma, atunci m-am racorit bine si am si demonstrat ce aveam de zis.
Sa zicem totusi ca nu e chiar atat de grav in scoli precum in puscarii, desi la intelegerea si perspectiva unui copil agresat cam tot acolo e gradul de suferinta.
Aici intervine adevarata problema a acestor copii, si anume ca nu au cui zice sau aleg sa nu zica nimanui. Eu as vedea urmatoarele puncte ca si posibile solutii:
1. Campania asta antibullying ar trebui facuta sa ii ajute pe copiii agresati sa vorbeasca, sa se deschida, sa stie sa indice care-s colegii problema samd.
2. Apoi consiliati in directia repunerii lor pe picioare, acolo unde traumele is masive.
3. Iar cu golanii aia care au indraznit sa faca mizeriile alea cu colegii lor, sa fie un picut scuturati si in final exmatriculati daca se impune (sa existe ca un fel de cazier al elevilor pe care sa-l mosteneasca pana absolva invatamantul obligatoriu).
Atunci poate ca de frica si parintii s-ar gandi mai bine sa-si controleze copiii si mai mult de atat, SA-I EDUCE. Aici ma refer la parintii ambelor tabere, victime si agresori.
Exact asa am zis si eu: e nevoie de un program care sa presupuna deplasarea in scoli. In fiecare clasa in parte. Daca ramane doar online, n-am facut nimic.
Contraexemplu: pe la mijlocul anilor ’90, ministerul înfiinţase cabinete de psihologie în liceele de vază, în urma reclamaţiilor că elevii consumă droguri. N-a fost prins niciunul, n-a fost examinat psihologic niciunul, şi toţi cei bănuiţi au terminat onorabil fiecare an şcolar în parte.
Ceva mă face să cred că adevăraţii drogaţi şi etnobotanişti nu trebuiau căutaţi în acele licee de renume. E ca şi cum ai încerca să pui o capcană pentru urşi în buricul Bucureştiului şi să te miri că nu se prinde niciun urs.
Si in Sibiu au existat cabinetele alea. Ce-i drept, tot la liceele bune. Stiu ca ma intrebam in perioada aia de ce naiba le trebuie sa aduca psihologi la scoala, ca la noi cele mai mari probleme erau legate de fumatul intr-un colt din curtea scolii.
Am fost un copil sarac, dar am intrat le cele mai bune scolit. La gen. am intrat prin efortul alor mei, la Peda am intrat pe barba mea. Cea mai cretina perioada scolara a fost si la mine gimnaziul, desi nu eram eu tinta atacurilor, ci tot felul de colege mai sarace decat mine, din familii dezorganizate, care nu aveau timp / stare sa studieze. Erau ‘lenesele’ clasei, dupa cum le spuneau profesorii abia iesiti din comunism si tot felul de copii prost crescuti. Ma gandesc cu durere la suferinta lor: acasa batai, alcoolism si alea-alea, la scoala bataie de joc. De mine nu se lega nimeni, pentru ca am mai aplicat si eu, rar – drept, cate un picior in cate o tibie, plus ca invatam bine. Culmea, asta nu o observau unii profesori, pentru ca, daca nu eram fata de patron, nu contam.
La liceu s-a schimbat un pic treaba. Aveam si acolo tot felul de vedete, dar eram si cateva gagici sarace, dar destepte. Profesorii au fost in majoritatea lor ELITA, oameni exceptionali, pentru care nu conta ca ai o singura pereche de blugi sau de adidasi, conta ce ai in cap.
Am avut parte de 5 ani senzationali si imi pare sincer rau ca s-au terminat. Culmea, chiar si gagicile vedeta din clasa, erau prea ocupate cu hormonii, asa ca nu isi batea nimeni joc de noi, astea mai saracute.
Este insa o problema mare si din pacate nici parintii nu fac mereu tot ce pot pentru a o preveni. Eu, ca parinte, trebuie sa imi invat copilul sa aprecieze ORICE om, oricum arata si este imbracat, la fel ar trebui sa faca si altii. Fii-mea este momentan foarte prietenoasa cu oricine (chiar si cu un cersetor, daca il vede), dar este inca prea mica sa constientizeze. Sper sa ii induc insa o mare toleranta. Si noi va trebui sa facem eforturi sa fie ‘in rand’ cu lumea, orice ar inseamna tampenia asta, pentru ca intentionam sa o ducem la scoli bune (chiar stam la 100 de metri de una foarte buna), deci vor fi unii care sa se uite urat din cine stie ce motiv.
Si cea mai importanta chestie pe care sper sa o reusesc: sa ii deschid apetitul pentru a-mi spune ORICE i se intampla: ca e bun sau rau. Decat sa tina in ea, mai bine stim si noi, altfel putem actiona.
Eu cunosc două astfel de exemplare care n-aveau stare să studieze de pe vremea şcolii, dar numai unul avea justificarea sărăciei (un ţigănuş), celălalt era un ciorditor mizerabil. Care şi acum, la maturitate, tot profesia asta o practică.
De mine se râdea pentru că eram mereu zăpăcită, îmi scăpam chestiile pe jos, pierdeam lucruri, mă împiedicam mai mereu. Îmi era frică să mă feresc de răutatea lor și încercam să nu pun la suflet. Asta a fost în gimnaziu. La liceu deja prinsesem curaj și deja le răspundeam cu aceeași monedă (truc pe care-l știu de la tata) sau poate chiar mai subtil, însă bine plasat. Treaba asta cu bullying-ul eu o văd ca pe o perioadă prin care fiecare trecem la un moment dat. Este cumva o etapă de maturizare sau adaptare la o societate care nu este tocmai drăguță. Oricum depinde foarte mult și de deschiderea părinților. Spre exemplu mie îmi era frică să-i spun mamei că ai mei colegi râd de mine, pentru că probabil ar fi urlat la mine că nu au motiv, crezând că mi-ar face bine. încercând să mă motiveze.
Cumva am trecut singură peste asta, dar am avut mici sechele în sensul că destul de multă vreme am avut impresia că sunt defectă și că felul meu de a fi nu este unul ok…
Eu sunt dintre copiii ăia care au rămas cu gust amar mult timp după terminarea școlii generale, pentru că atunci purtam aparat dentar fix și eram…altfel. Nu am bătut pe nimeni, deși cred că ar fi fost o rezolvare bună. Am fost o continuă sursă de amuzamnt pentru colegii mei mai poznași, ca să folosesc enfemisme. Nu puteam să povestesc alor mei suferința și frustrările de acasă, pentru că, pentru ei, tratamentul meu ortodontic era o mare povară financiară și acasă am fost educată că viața e frumoasă și oamenii buni. La școală am dat cu capul de altă realitate.
M-am vindecat în liceu, când am avut primul iubit: un tip foarte deschis la minte, cu multe glume și atitudine relaxată, prima persoană care a reușit să mă vadă dincolo de aparențe. Mi-a luat mult timp să pot vorbi cu zâmbetul pe buze despre toate miștourile făcute pe seama mea, despre porecle și răutăți. Totuși, nu aș putea scrie atât de natural și fără resentimente despre perioada aia. Sunt convinsă că violența nu rezolvă nimic, comunicarea e soluția. Deși, nu am învățat-o nici până acum, să pot rezolva alte probleme actuale….
eufemisme*
Aparatul fix e mai puţin rău.
Chestia cu educaţia de acasă şi de la cabinetul dentar de şcoală cu nişte ani în urmă mai are şi o latură mai puţin discutată: absolut toţi dentiştii crescuţi şi instruiţi în comunism, deşi cunoşteau aparatul fix, insistau cu o ambiţie de maniac să folosească numai aparatul dentar mobil, prescriind cât se poate de serios să fie folosit 24 de ore din 24, în ciuda faptului că “era mobil”.
În policlinicile în care îşi desfăşurau cu cinste şi onoare activitatea, erau afişate prin 1993-1995 mai multe postere (după font şi calitatea tiparului, probabil fabricate între 1980-1989) în care se explica faptul că aparatul dentar mobil este necesar “fiindcă deformează limbajul cerând o atenţie sporită în pronunţarea unor sunete” şi din alte motive la fel de obscure, astfel încât ei recomandă purtarea lui de către copii chiar dacă nu au dinţi de îndreptat, “ca să îşi perfecţioneze limbajul, atenţia, poziţia coloanei vertebrale” şi alte rahaturi de felul ăsta.
Eu sunt inalta si mereu am avut o problema cu asta cand eram la scoala, de fapt altii aveau. Pot spune ca mult timp am considerat ca a fi inalt este un mare defect. Copii isi dezvolta o anumiat latura mai rautacioasa de mic, dar consider ca se pot educa.
Fiul meu est in clasa intai si are, printr-un inca de neexplicat ghinion, colegi cu un an sau chiar un an si jumatate mai mari decat el. La varsta asta e o diferenta mare, mai cu seama cand el e mai degraba slabut si nu foarte inalt. Chiar daca nu am sesizat probleme cauzate de starea materiala a parintilor, al meu ajunge uneori sa se planga ca e tinta preferata cand colegii lui joaca “prinsa” sau ca-l mai imbranceste cate unul pe la ora de sport.
Din punctul meu de vedere campania anti-bulling si alte demersuri de genul asta ar trebui sa-i faca mai atenti pe care care agreseaza fiindca, realist vorbind, pe cei care sunt tinta nu prea poti sa-i feresti. Copiii se comporta mai degraba instinctual decat rational si cred ca, in afara unor exceptii, orice interventie din afara orizontului lor valoric, este greu de crezut ca ar putea schimba cu adevarat raporturile dintre copii.
Cred, pe de alta parte, ca am putea vorbi deschis cu copii potential agresati, sa-i ajutam sa-si construiasca increderea in ei si in ceea ce au ei mai bun si sa minimalizam impactul pe care-l pot avea criteriile gen forta. Sunt multe exemple pe care le putem gasi, de la viata noastra si a prietenilor, la cea a personajelor celebre sau chiar din desene animate.
Si, in ultima instanta, dar nu in ultimul rand, putem sa-i ajutam sa dezvolte anumite reactii, gen indiferenta, la tentativele de agresiune, cel putin la cele verbale.
As incheia cu un “ufff” pentru ca, chiar daca cred in tot ce am spus, mai stiu si ca nu e deloc usor sa fii in pielea lor in acele momente.
multumesc!