Din nou despre credinta si biserica

shutterstock_83368420 Recent, am avut din nou o mica piatra de hotar de trecut in familie: o inmormantare. Detaliile sunt mai putin importante, ideea de baza e despre cum un moment in care ar trebui sa cautam pacea dinauntrul nostru se transforma intr-o goana pentru orice, numai pentru linistea sufleteasca nu.

In primul rand, e aproape barbar modul in care se desfasoara aranjamentele pentru ingropaciunea propriu-zisa, chiar daca cel trecut la cele vesnice si-a rezervat demult locul de pamant in cimitir. Pentru a trece de niste etape suplimentare, gen cerut aprobare pentru gropari, caratori de sicriu si alti asemenea, se asteapta prea mult asa ca toata lumea face ceea ce e si de asteptat: da niste spagi. Sa scape, sa nu se mai gandeasca ca nu-si pot lua “la revedere” intr-un mod decent, fara sa-si mai bata capul cu hartia aia nenorocita.

Napasta cade pe apropiati in tot ceea ce inseamna organizare. Nu destul sunt napastuiti, ca doar nu vorbim de cel mai fericit eveniment din lume, mai trebuie sa se si adune si sa negocieze cu onor preotimea despre cati colaci tre’ sa fie pe masa, de unde se cumpara lumanarile (musai de la patriarhie, ca alealalte sunt facute de “necredinciosi”), cat costa cantorul, de cate ori tre sa-si faca popimea aparitia la capataiul defunctului. Basca discursul de final, care numai in memoria celui plecat nu e.

Sunt multe tristeti, dar poate cea mai puternica e simtita de cei care nu reusesc sa isi traiasca propria durere, din cauza goanei dupa “cele cuvenite”. Un proces greoi in care biserica si popimea ar trebui sa fie cele care nu pun probleme. Sa sprijine sufleteste, sa aline, sa ofere confort. Nu teama ca poate familia n-a dat destui bani, ca poate familia n-a pus ce trebuie pe masa, ca poate familia n-a aratat destula credinta sau incredere in biserica.

N-am putut sa stau cu gandurile mele de ramas bun pentru ca in jurul meu toata lumea era agitata. Ai dat comanda la colaci? Maine la 7 vine preotul, ai grija sa-i anunti pe toti. Tre’ sa imprumutam bani, ca e week-end si n-am cum sa merg la banca sa scot bani acum; si avem de platit si cantorul. O zis aia mare ca plateste ea la gropari, nu mai sta dupa hartia aia. Ada-l si pe fiu-to, ce-o sa zica popa daca-i citeste numele de pe foaie si el nu-i aici? Lumanari ai luat?; ne-o dat preotu’ adresa, de acolo sa mergi sa iei!

Credinta mea, insa, a ramas neclintita, chiar inconjurata de atata mercantilism; poate in ciuda lui. Dumnezeul acela care se gaseste sub o piatra si in orice adiere de vant a fost cu noi in acele zile. N-a avut nicio legatura cu popii, cu banii pentru ingropaciune, cu nepasarea, cu boceala prefacuta, fara sens. Biserica asta ahtiata dupa bani n-o sa-mi mute sufletul de la a crede in ceva mai presus de mine.

As vrea, insa, sa se intample ceva in tara asta, cu oamenii din tara asta. Sa nu mai acceptam sa dam bani atat de usor doar ca sa scapam de gura unor hapsani care se autointituleaza “oamenii lui Dumnezeu”. Sa nu ne mai fie teama ca daca nu facem cum zic ei, ramanem de izbeliste.

Foto: Life After Death by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)


7 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *