Divan, Dinescu, Dunăre

De când am aflat de existența Divan Film Festival (Divanul Degustătorilor de Film și Artă Culinară), am trăit cu impresia că e un festival închis, destinat invitaților și prietenilor lui Mircea Dinescu, mai ales că posibilitățile de cazare în zonă sunt destul de limitate, iar Portul Cultural Cetate – cu hotelul aferent – e plin de oameni cu treabă în festival. Lucrurile s-au schimbat anul trecut, când am stat să studiez mai bine informațiile de pe site și am aflat că se poate campa gratuit chiar lângă locul „acțiunii”, iar intrările la proiecții și evenimente sunt gratuite. În plus, se poate mânca la restaurantul de la Port Cetate, la preț mai mult decât decent, mâncăruri speciale, gătite cu drag de doamnele de la bucătărie.

Locul festivalului Divan e absolut fermecător. Am avut norocul (da, norocul) de a prinde niște ore cu ploaie, tunete și fulgere cum n-am mai văzut până acum. Furtunile lângă Dunăre sunt, oricum spectaculoase (am mai prin una în urmă cu patru ani, la Porțile de Fier), dar în pustietatea asta de aici e cu atât mai frumos să te pierzi cu ochii-n zare, aștepând fulgerul care să lumineze miraculos apa.

Sunt relaxată, mai relaxată decât sunt la orice alt festival la care merg. E liniște lângă Dunărea învolburată, cu tot cu vuietul vântului care face funzele copacilor să pară venite direct din filme de groază. Am mai spus, ploaia adună oamenii laolaltă, iar un pic de frig ne face să stăm mai aproape unii de ceilalți.

Mi-e foarte drag să-l urmăresc, ascunsă, pe Mircea Dinescu. L-am văzut la concertul de aseară în cadrul ușii, dând ușor din cap pe muzică, cu un ochi la invitați, să vadă dacă toată lumea e în regulă. L-am văzut strângând mâini, bucuros, sau ducând o tavă plină cu pahare. I-am auzit vocea în spatele meu cum spunea, blând-dojenitor: „Măi, adu și tu niște vin la msa asta, cum să stea oamenii fără un vin bun când mănâncă?” E peste tot și nicăieri, omul care ne-a adus pe toți aici, fie că ne cunoaște sau nu.

Divanul e un eveniment foarte accesibil, în ciuda faptului că aici stăm toți pe roaming și ne aflam lângă o graniță foarte îndepărtată de orașele mari ale României. Nici n-are importanșă cât de mult se călătorește până se ajunge aici, după câteva secunde de zâmbete cu toți cei de aici uiți de drum, de șoferi neatenți sau de întârzierile CFR-ului. Așa că mulțumesc unei soarte norocoase că m-a adus față în față cu cei care m-au chemat aici să împărtășesc și altora din ceea ce simt.

(Yep, îmi place budinca de ciocolată. Mult.)

Foto: Adi Bulboacă pentru Divan 7(2016)

Tweet