Filmul românesc trebuie să devină un produs

Sunt fan absolut al filmului românesc. Poate dintr-un fel de patriotism de neexplicat, poate pentru că am înţeles mai bine mesajele din filmele astea, poate pentru că am priceput ce înseamnă nevoia de “exorcizare” a cineastului român, oprit de comunişti să se exprime aşa cum îşi doreşte. Dar cum orice început trebuie sa aibă un sfârşit, aşa şi filmul românesc trebuie să-şi schimbe direcţia.

Nae Caranfil spunea, în urmă cu vreo doi ani, că România e raiul filmului de autor. Industria filmului s-a schimbat peste tot în lume, dar la noi încă e înfiptă solid în pământul (paradoxal) mişcător al artei, în detrimentul publicului. Timp de 20 de ani s-au făcut teste, s-au făcut filme bune sau mai puţin bune, filme de artă foarte multe, filme despre comunism şi mai multe. Sunt 20 de ani care contează imens pentru cinematografia noastră, 20 de ani de care am avut nevoie pentru a ne fi spuse poveştile perioadei grele prin care am trecut. Insă e momentul să trecem la nivelul următor şi să nu mai rămânem într-o baltă care, în mod sigur, nu mai are puterea de a creşte. Nu în felul în care există acum.

TIFF Lounge-ul de ieri a adus în faţa oamenilor câtiva oameni de film, printre care Radu Muntean (regizor), Rodica Lazăr (actriţă), Corneliu Porumboiu (regizor), Cuzin Toma (actor). Tema principală de discuţie: Comoara, noul film al lui Corneliu Porumboiu, şi Un etaj mai jos, regizat de Radu Muntean, ambele filme fiind selectţionate pentru Cannes, secţiunea “Un certain regard”. Tema secundară de discuţie: de ce n-avem oameni în cinematografe la filmele româneşti.

Din punctul meu de vedere (punct de vedere împărtăşit la discuţie), avem un paradox şi un non subiect, în ceea ce priveşte filmul românesc şi publicul.

Paradoxul.

În Timişoara, de câte ori rulează câte un film românesc, sălile sunt pline. Şi nu doar la proiecţii de gală, în prezenţa echipei filmului, ci de câte ori se creează o ocazie. Avem un Cinema City foarte mic, cu cinci săli, şi niciun alt cinematograf. Iar publicul, din ceea ce am văzut până acum, are o mare sete pentru filmul românesc, mai ales în ultimii ani, când cutumele cinematografice par să se schimbe (vezi “Despre oameni şi melci”, “Poziţia copilului”, “Aferim!”, “De ce eu?”, “Closer to the Moon”, “Q.E.D” etc.).

În discuţia de ieri, Radu Muntean părea convins că românii merg la filme româneşti doar la evenimente. Evenimentele fiind caravane pentru film, proiecţii speciale în prezenţa echipei filmului, festivaluri şi aşa mai departe. Şi pare nemulţumit de asta, dintr-un motiv pe care nu-l pot întelege. Cumva, unii regizori români se simt lezaţi de faptul că trebuie să creeze (înpreună cu nişte echipe de comunicare) contextul necesar pentru publicul pe care tot ei l-au îndepărtat, oarecum, în cei 20 de ani de filme despre comunism, cu lungimi de la doua ore şi jumătate în sus. Alţii au înţeles că asta e şansa filmului românesc şi fac tot ce e nevoie pentru a readuce publicul în săli, fără să simtă înjosire. Înţeleg că e momentul să-şi apropie spectatorii, să le acorde acces la gândurile lor, vorbind despre motivele pentru care aleg să facă un film sau altul, îşi iau în echipă oameni de PR care le caută publicul potenţial. Şi, înainte de toate, înţeleg că filmul de autor poate să devină un produs pe care să-l poată vinde. E momentul ca filmul românesc să devină un produs. Ceea ce ma duce la…

Nonsubiectul

Susţin transformarea evenimentelor culturale, de orice fel ar fi ele, în produse de vândut. Sunt absolut sătulă de a spune “din cultură nu faci bani”; cu derivaţia “din filmul românesc nu poţi să faci bani”. De ce nu? Polonezii, care în urmă cu zece ani erau tot acolo unde eram şi noi, au demonstrat că se poate. Putem şi noi, dar trebuie să ni se schimbe total mentalitatea.

Tot ieri, la lounge, am discutat despre necesitatea acestei transformări. Sigur, am fost contrazisă complet: “Filmul de autor nu este un produs! Producătorul nu intervine în niciun fel asupra lui, ca în filmele americane!”, spus răspicat, dar deloc asumat. Asumarea înseamnă altceva: dacă susţii că filmul românesc, de autor, nu e este un produs, atunci îţi asumi că pierzi din cinematograf mare parte din public.

Drept urmare, ajungem la nonsubiect: facem filme de autor, dar ne plângem că n-avem oameni în săli. Vrem să vindem bilete, dar continuăm să credem că publicul e vinovat neapreciind filmul nostru. Dăm vina pe jurnalişti că nu scriu despre noi, dar refuzăm să le dăm acces la culise, “pentru că nu e important”.

Tot acest elitism trebuie să dispară. Tot negativismul provocat de frustrarea că nu sunt oameni în săli e necesar să se transforme în bucuria de a face film de autor, pentru că suntem printre puţinele culturi cinematografice care mai permit asta. Să scăpăm de mentalitatea asta nebună cum că filmul de autor e grav şi negru şi trist. Innaritu face film de autor si e aclamat de o lume întreagă. Caranfil face film de autor şi e iubit de toata România. Putem. Dacă vrem.

Epilog

Mi-a plăcut enorm “Comoara” lui Corneliu Porumboiu. E un film colorat, cu un subiect de poveste şi cu un final pe care spectatorul şi-l doreşte pe tot parcursul lui, dar nu îndrăzneşte să spere. E aşa cum trebuie să fie un film de succes, care păstrează, totuşi, linia unui film de artă. Iar Porumboiu e unul dintre cei mai echilibraţi regizori de film românesc cu care am avut bucuria să port o conversatie.

Foto: Radu Bădoiu

Tweet