Imi amintesc

Despre 23 august, desigur. Nu despre istoria acestei zile, n-are nicio legatura, ci despre ce-am simtit, de-a lungul timpului, despre parada comunismului.

Eram mica, nu foarte mica incat sa n-am amintiri, totusi. Chiar si la noi, in cartierul de la capatul Sibiului, ziua de 23 august era una cuprinsa de o frenezie greu de explicat. Cartierul parea pustiu cu toate cele inchise (inclusiv dispensarul si postul de militie, aflat la cativa metri de casa noastra), dar oamenii erau pe afara, se pregateau sa plece spre stadion, unde ii asteptau tot felul de momente artistice pregatite de scolile si liceele mai cu staif. Scoala mea era scutita de asta, nu eram nici macar in primele 20 de scoli din urbe. Nici nu era greu sa fim la coada, Ceausescu avusese grija sa ingramadeasca in blocurile de garsoniere toti oamenii de etnie alternativa (ca am auzit ca nu mai e voie sa zicem altfel si n-am de unde sa platesc 7.000 de euro amenda), iar copiii lor erau la aceeasi scoala cu mine. Lucru care nu ma deranja, de fel, mi se parea normal sa impart scoala, timpul liber, viata cu ei.

Poate din cauza asta cartierul nostru nu era atat de mult in vizorul celor care organizau defilarile. Ai mei isi permiteau sa mearga la gradina, sa munceasca (era perioada de scos cartofii, nu stiu daca mai e valabila si azi), eu puteam sa merg cu ei si sa citesc la umbra prispei improvizate pe o bucatica de pamant.

Inainte de asta, am trait cu bunicii intr-o tabara scolara de langa Paltinis. Zilele de 23 august erau marcate printr-un soi de serbare tinuta pe platoul care servea si ca loc de inviorare dimineata. Cateva cantece, cateva poezii, aplauze de la vreo 400 de copii, apoi ne reluam activitatile zilnice, adica alea in care grija noastra cea mai mare era sa gasim zmeura, afine si sa haladuim prin padure.

Singura zi de 23 august pe care mi-o amintesc de la cap la coada a fost cea a anului 1988, cand s-a nascut sora-mea. Panica aia, teama ca mama ar putea pati ceva, toate astea s-au intiparit in mintea mea pe viata. Insa bucuria pe care am simtit-o atunci cand mi-am vazut sora pentru prima oara nu se compara cu nimic altceva. Am iubit-o din primul moment si inca de atunci am facut tot ce am stiut s-o protejez si s-o sprijin neconditionat. E singurul 23 august care va conta vreodata pentru mine. (si pentru ca azi e o inmormantare care a facut multa valva in presa romaneasca, vreau doar sa las link-ul asta aici, spre aducere aminte)

De vreo cativa ani incoace, 23 august are si alta semnificatie. Vorba aia, “un ochi rade, altul plange” si amintirile sunt, uneori, triste. Asa ca, orice-ar fi, azi inchin doua pahare de vin: unul cu sanatate, unul cu dor.

Ultrabooks Toshiba

One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *