Diferente intre 25 si 35 de ani
Citeam la Vali mai devreme despre diferentele dintre 25 si 35 de ani. Tind sa nu fiu neaparat de acord cu el si sa spun altfel: nu responsabilitatile fata de altii te maturizeaza ci respectul fata de experienta ta de pana acum. Daca iti respecti trecutul si intamplarile prin care ai trecut, devii atent cu viitorul tau.
La 25 de ani eram o femeie casatorita, cu familie si responsabilitati. Aveam 2 ani de casnicie si ma indreptam vertiginos spre divort (bine, la 25 de ani nu stiam asta, inca aveam senzatia ca sunt foarte fericita si ca totul e minunat). La 35 nu am un sot (si nici n-o sa mai am, e o etapa pe care am trait-o deja si n-o mai vreau in felul ala, cu acte si petrecere si tot tacamul), n-am nici copii. In teorie, trebuie sa am grija doar de mine, fara sa-mi fac griji ca sunt altii acasa care depind de mine; in practica, am o agentie, am angajati si daca nu fac bani, n-am cum sa le dau salarii. Si asta e tot o forma de responsabilitate, chiar daca nu e vorba de familia de acasa.
La 25 de ani eram mai grava decat sunt acum. Totul era o tragedie daca nu se intampla dupa cum planificam eu. Azi sunt mai calma decat am fost vreodata (chiar daca am momente in care sunt mai rau decat o furtuna de nisip in desert) si invat sa traiesc clipa. Da, poate ca e paradoxal si ca totul trebuia trait invers, doar ca la mine asa au fost etapele. Am stiut de plata unei chirii inca de la 18 ani, am stiu ca trebuie sa muncesc sa ma intretin inca de pe la 16. Viata s-a intamplat astfel incat la 25 de ani stiam tot ce trebuie sa stiu despre munca in toate formele ei (am fost si ospatar, si vanzator la butic non stop, si vanzator de componente IT, si functionar import-export) si nu mi-am permis chefuri, zile fara curent sau zile de leneveala.
De cumparaturi impulsive si trezitul de dimineata o sa ma plang toata viata. La 25 de ani nu-mi permiteam sa fac cumparaturi impulsive; nici nu stiam ce e aia. Nu-mi permiteam nici sa merg in vacante sau sa merg la restaurant o data pe saptamana. Cat despre trezitul de dimineata, nu inteleg de ce trebuie sa existe. Asta e, m-am impacat cu gandul ca sunt un om care doarme mult dimineata (sau care isi doreste, ca realitatea e putin diferita de dorinta).
In multe privinte sunt mai nechibzuita acum decat eram la 25 de ani. Poate pentru ca atunci cand treci prin niste situatii-limita, realizezi ca responsabilitatile nu trebuie sa te cocoseze si sa te transforme intr-un om sec. Iar din punctul asta de vedere sunt foarte de acord cu Vali: nici eu nu m-am transformat intr-o secatura acra; sunt pozitiva si optimista, in ciuda problemelor care apar aproape zilnic.
Dar, in ciuda micilor mele derapaje, sunt mai matura acum decat eram atunci. N-am constrangeri (n-am o familie, n-am o casa cu rate la banca), dar am dorinta de a pastra o linie de om responsabil, totusi, de viata altora: cei cu care lucreaza. Plus ca si maturitatea are avantajele ei; pe langa ca inveti sa iubesti cu totul altfel, mai asezat si mai intens decat orice alta iubire de 25 de ani, mai afli si ca bautul unui pahar de vin seara, imediat ce ajungi acasa de la munca, e cea mai placuta si calduroasa activitate de iarna.
Cred ca fiecare se creste dupa cum sunt intamplarile din viata. Daca viata e mai lina, dintr-un motiv sau altul, te mai asezi, te mai lasi dus de obisnuinte, te mai concentrezi pe cariera si pe cum sa faci sa ai o batranete linistita. Daca viata n-a fost niciodata linistita mai mult de 30 de zile legate, atunci nici maturitatea nu vine cu cele mai intelepte decizii; vine, insa, cu o capacitate fantastica de adaptare si e minunat sa stii din experienta ca poti sa ai solutii la orice ti se intampla.
Si ca nimic nu e prea tarziu, prea greu sau prea departe.
Foto: Responsibility by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet
Calitatea de secătură acră nu apare spontan şi nici nu ţi-o provoacă alţii când te cocoşează. Calitatea de secătură acră se învaţă, trebuie să faci efort ca s-o dobândeşti.
Prin 2007, toate lighioanele corporatiste dobândiseră cu mare efort calitatea asta şi aveau ca insignă de onoare faptul că nu fac niciodată nimic în afară de muncă.
Asta era mândria lor: să explice pe un ton pufăitor-greţos (vrei să ştii cum sună? te uiţi cum vorbeşte şi gesticulează Daniel Dăianu
) că nu citesc niciodată, că nu merg cu maşina, că nu se uită la filme, că nu merg în excursii, că nu ies în oraş, că ei muncesc 20 de ore din 24, iar dacă tu faci altceva, au tot dreptul să te scuipe. Şi dacă tot nu te speriai de ei şi nu plecai de acolo, începeau să zbiere că oraşul trebuie abandonat, să te muţi la ţară, să mănânci vegetale din grădina proprie
La prima vedere, păreau că au luat-o razna. De fapt, erau foarte raţionali şi pragmatici: îşi protejau statutul social.
Când au apărut ca ciupercile mii de SFişti, automobilişti, modelişti, gameri de toate condiţiile sociale şi majoritatea nu avuseseră până atunci mijloacele de a-şi pune hobby-ul în practică, tindeau să nu mai ţină seama de barierele de clasă. Se întâlneau pe culoarele firmei cu directorul general, nu se mai uitau că ăla e director şi ei nişte trepăduşi mărunţi. Dacă tipul spunea ceva de maşină sau de computer, începeau să se tragă de şireturi cu el: “ce maşină aveţi? uau, BMW Seria 5! îi faceţi modificări? puneţi măcar soft? ştiu eu nişte băieţi care fac cel mai tare soft!” Sau, dacă se discuta de viaţa mondenă a oraşului, trepăduşul îşi înghiţea frica şi îi pomenea de ieşire diseară în club unuia, sau, mai rău, uneia, care avea cu 20 de ani mai mult decât el.
Şi atunci reacţia naturală a tipilor care se credeau intelectuali superiori şi maturi cu responsabilităţi era să pretindă că ei nu fac niciodată nimic, decât serviciul, ca să încheie repede conversaţia şi să nu se tragă de şireturi şi să se bată pe umăr cu toţi gândacii.
În 2015 e mai uşor să fii relaxat şi dacă nu eşti să te calmezi cu un păhărel de vin roşu, fiindcă s-au întărit barierele de clasă şi lumea se întâlneşte cea mai mare parte a timpului numai cu membrii aceleiaşi clase.
Mmm, nu stiu ce sa zic despre asta cu membrii aceleiasi clase. Meseria ma duce printre milionari la fel de usor cum ma duce spre oameni simpli. Evident, sunt una dintre exceptii. Ceea ce e un lucru bun: chiar daca ma plimb de la plus la minus, stiu exact unde e cel mai bine pentru mine, unde ma simt cel mai confortabil.
Si da, inteleg ce zici despre corporatisti. In acea perioada (2006-2007) si eu imi dadusem o medalie pentru ca nu mai citesc, nu mai vad filme, nu mai ies. Din fericire, mi-am revenit rapid
Frumos articol. Si la mine asa au fost etapele.
Pentru mine, la 40 impliniti, nu-i nici o diferenta intre 25 si 35.
Doar ca la 25 lucram in Bosnia, iar la 35, in Kosovo. In ambele cazuri, am bifat bani frumosi, oameni interesanti, zero plictiseala. Dupa atata distractie, divortul n-a mai fost mare tragedie. Iar a doua sotie a venit ca o binecuvantare.
De la albanezi am învățat o vorba, “Cdo njeri ndërton fatin e vet.” (“Fiecare este făurarul propriului destin”). Iar de la sârbi, altă zicere: “Uzdaj se u se i u svoje kljuse!” (“Bazează-te doar pe tine însuți și pe calul tău!”).
Morala: să nu ne pierdem încrederea în oameni, chiar dacă unii ne dezamăgesc.
Cornelia, ce bine
Inseamna ca nu-s chiar atat de ciudata.
Silviu, multi si mai frumosi inainte! Interesant ca zici de increderea in oameni, mai devreme ma gandeam ca tind sa ma dezamageasca tocmai aia pe care ii sprijin. Oare de la 40 de ani incolo inveti cum sa nu mai ai asteptari?
Cum se mai pacalesc unii ca-s fericiti…
Aia cu corporatistii care muncesc pe rupre si Capra cu trei iezi nu le mai citesc de la 10 ani. Am avut contacte cu destui si erau o apa si un pamant. Lichele care faceau treaba de mantuiala, ca sa scape de ea sau o paseaza altora. Daca iese bine, se lauda ce bine au organizat ei treaba, daca iese rau, e de vina celalalt.
Sa fim si la subiect. La 25 de ani aveam o relatie, terminam facultatea, stateam superprost cu banii (tocmai terminasem si cu locul de munca din timpul facultatii) si ma gandeam la cum sa ma asez pe ceva stabil si monoton.
La un an si trei luni distanta de 35, nu am nici o relatie, stau mai bine cu banii, nu mai vorbesc nici macar cu cine vorbeam la 25 (rude, amici, etc) si sunt prins intr-un credit pentru o masina.
Nu ma simt mai responsabil, mai matur mai…dracu’ sa ma pieptene, ma simt in fara timpului, pentru ca trece peste mine fara sa se intample nimic.
“Oare de la 40 de ani incolo inveti cum sa nu mai ai asteptari?”
Nup, dimpotrivă. Înveți doar să nu-ți faci iluzii, ca să n-ai deziluzii. Vezi proverbul sîrbesc citat mai sus.
Liviu, viata nu-i o roza, ca sa zic asa. Singurul lucru important e sa stii ce vrei de la tine, in rest nu conteaza nimic.
Silviu, bine, sa vedem cum o fi cu iluziile astea
Licheaua birocratică nu are niciun interes să facă treaba altfel decât de mântuială. Salariul e tot ăla, nu câştigă vreun avantaj material.
Interesul lighioanei pufăitoare-greţoase (adică un Daniel Dăianu mai mic
) nu stă în a primi aprecieri pentru munca depusă. Obiectivul lor era să te ia la goană de acolo, ca să nu te poţi trage de şireturi cu ei.
Contraexemplu: acum, în 2015, există mai multe Seria 5 decât în 2007 şi mai multe piese necesare tuningului, mai mulţi gameri, cu magazine specializate, competiţii şi festivităţi pentru ei, mai multe cluburi şi magazine de modelism, iar pentru unul care era trepăduş atunci şi a mai progresat în carieră acum, există şi mai mulţi bani.
Dar atmosfera s-a potolit din pricina barierelor de clasă: cel care e gamer, huligan de fotbal, modelist, punker, automobilist, rocker, manelist azi, stă de vorbă numai cu alţii ca el, au argoul lor, pe care numai ei îl înţeleg, ca şi la occidentali. (Occidentalii care le-au dat porecla “urban tribes”.) Sunt altundeva, separaţi de mainstream, închişi ca leproşii.
Eu acum am 25 de ani si nu pot nici macar sa imi imaginez cum voi fi la 35 de ani. Momentan sunt casatorita de 2 ani, am calatorit cat am putu pana acum si am un job grozav de 5 ani. Totusi, ma pune pe gânduri experientele voastre :). Sper si peste 10 ani sa scriu aici un comentariu despre cum am ajuns sa fiu 😀