Intre timp, in Timisoara

Se lucreaza la fel de mult ca si in urma cu 2, 4, sau 6 luni. Piata Unirii, locul in care ne-am asezat biroul la inceputul anului, a devenit aproape pustie. Daca in ianuarie schimbam locurile de intalnire pe la diverse cafenele din jur (la fel si locurile in care mancam meniul zilei), acum e o singuratate sinistra, o liniste sparta doar de utilajele sapatoare de santuri sau de hohotele lucratorilor de la penitenciar. Localurile s-au inchis, unul cate unul, iar mancare mai gasim doar la covrigaria din colt, la restaurantul penticostalo-baptisto-ceva Delicious Times (norocul nostru ca sunt cei mai draguti oameni acolo si unul dintre cele mai bune meniuri de pranz din tot orasul), SuppaBar sau Drunken Rat, in capatul celalalt de piata. Cafenele – una singura a mai rezistat pe aici, si anume Spirit – daca nu s-o inchide si aia in curand.

In rest, noroaie, santuri, “poduri” din bucati de lemn trantite peste noroaie. Iar daca ploua, asa ca azi, cateva ore in continuu, risc sa raman in birou, pana cand soarele ma va elibera, uscand drumul de acces de la poarta biroului pana in statia de tramvai.

Nici nu mai stiu cum arata zona asta inainte de sapaturi. Imi amintesc, vag, cum treceam cu masina pe stradutele inguste, cautand un loc de parcare pe care nu-l gaseam niciodata, pe langa cladiri prafuite si mult prea multi pietoni care faceau slalom printre masini, ignorand orice trecere de pietoni. Oricum masinile mergeau foarte incet pe aici, n-avea niciun sens sa se chinuie cineva sa treaca prin locurile permise. Acum nu mai sunt nici masini, nici oameni. Aia care se ratacesc pe aici facand slalom printre santuri sunt prea putini, iar cei care lucreaza nu se vad, fiind ascunsi aproape sub pamant.

Dar.

Oricat de dor mi-ar fi de agitatia frumoasa din Unirii, nu pot sa nu ma gandesc de cate ori am spus in ultimii patru ani (cel putin) “da’ nu incep si astia sa renoveze pe aici?”. Oricat de mult as vrea sa nu mai fie santuri si noroi si scanduri in loc de podete, ma gandesc ca nimic trainic nu se face peste noapte si ca lucrurile bune cer timp si rabdare. Chiar daca asta inseamna sa nu-mi mai port pantofii/sandalele cu toc (de fapt, nu pot sa port niciun fel de sandale, e un praf de neimaginat pe aici), rochitele dragute sau fustitele de vara; si chiar daca toate pomezile din lume nu mai fac fata valului de praf care mi se aseaza pe ten si provoaca adevarate dezastre.

Cand am povestit cu cineva pe tema renovarii zonei Unirii, in urma cu cateva saptamani, eram la fel de determinata in a-mi inghiti nervii “for the greater good”. Mi s-a spus ca habar n-am despre ce vorbesc, sa-i intreb pe aia de lucreaza in zona aia, sa vad cat sunt de afectati. I-am spus ca am biroul pe Mercy (str. Mercy fiind printre primele sparte pe aici) si a tacut, n-a mai avut argumente.

As vrea sa invatam ca nu ne ajutam daca speram ca lucrurile sa se intample peste noapte. Din fericire, cand vorbim de reabilitarea unui oras, nu e nevoie decat de putina viziune si lucrurile se pot schimba, in bine, intr-un timp relativ scurt. Nu mi se pare un capat de lume ca trebuie sa asteptam cam un an si jumatate ca aceste lucrari sa se termine. Dar nici nu mi se pare corect sa injuram administratia locala, doar pentru ca a hotarat sa schimbe fata orasului dintr-o data. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca actualul primar n-ar fi facut chiar nimic pentru oras. Oricum mi se pare ca are un curaj imens transformand 80% din oras in santier, in conditiile in care oricum e luat la ochi si de presa, si de locuitori; practic, s-a bagat singur in gura lupului, riscand s-o dea de gard tare de tot daca nu termina mare parte din lucrari atunci cand a promis (iulie 2015).

Da, nu-mi place pustietatea in care am ajuns sa lucrez. Dar pun pariu ca o sa fiu lesinata de placere atunci cand toate astea vor fi gata, iar eu imi voi plimba mandra pantofii cu toc si rujul, ambele rosii, in cea mai faina zona a orasului.

Tweet