Cu Mimi Brănescu despre duioșie

Timișoara, 2008. Mă sună prietena mea și mă întreabă: „Vii la film cu noi? Are vărul lui Adi premieră la mall cu filmul lui.” (vărul lui Adi fiind Radu Muntean, filmul – Boogie) Eram cam obosită, nu-mi ardea prea tare de filme, dar mă gândeam că rău n-are cum să-mi facă. Urma să mă îndrăgostesc iremediabil de unul dintre actori: Mimi Brănescu. Atât de tare încât în săptămâna care a urmat, am mai văzut filmul de trei ori.

În 2010, la FITS, am văzut „Acasă la tata”. De data asta aveam să-l cunosc pe Mimi Brănescu din postura de dramaturg, la un spectacol care mi s-a cuibărit în suflet. Și apoi l-am tot urmărit. Medalia de oanoare. Tatăl fantomă. Portretul luptătorului la tinerete. Marți, după Crăciun. Gunoierul. Pozitia copilului. Sieranevada, în urmă cu două luni. Las Fierbinți (inclusiv reluările). Și multe altele, pe care nu le mai înșir aici.

Am făcut tot preambulul ăsta ca să-mi reamintesc momentele în care m-am bucurat de munca lui, fie ea de actor, scenarist sau dramaturg. Poate și pentru că m-a ambiționat ceva spus aseară, tot de el: „Nu sunt o vedetă, pe mine nu mă cunoaște lumea. Dacă merg la cumparături în supermarket, din zece oameni vreo nouă mă știu din vecini, iar al zecelea se uită la mine de parc-aș fi vreun coleg din liceu, de mult uitat, sau vreo rudă îndepărtată.”

Ideo Ideis mi-a mijlocit o întâlnire minunată cu Mimi Brănescu, aseară, printr-un masterclass scurt și cuprinzător, în care am descoperit un om mai sensibil decât mi-aș fi închipuit – preconcepția mea fiind determinată de gradul ridicat de cinism pe care l-am regăsit în scrierile sale. M-am găsit față în față cu un gând pe care nu-l avusesem decât într-o foarte mică măsură: personajele create de el sunt mai mult creionate cu duioșie decât cu ironie, lucru care mă face să le revăd pe multe dintre ele, cu ochii minții, într-o altă lumină.

La întrebarea lui Cătălin Ștefănescu despre balansul dintre actorie și scris, răspunsul a fost unul simplu și plin de aceeași duioșenie pe care am observat-o la el tot timpul discției: „Mă refugiez când în actorie, când în scris. Când joc prost, zic ca de fapt eu scriu, iar când scriu ceva prost zic că de fapt eu sunt actor.” O fi un clișeu dacă spun că m-am regăsit în afirmația „tata și-a dorit pentru mine să fac altceva în viață”, dar tot asta simt și eu. Și mai simt că și el, ca și mine, încă mai tânjește puțin după o confirmare a tatălui că drumul pe care l-a ales în viață e unul care să-l facă mândru. „E admiratorul meu, dar cred că mai mult e admirator al admiratorilor mei. Oricum, el încă e convins că tot ce scriu e despre el.”

Momentele lui de tristețe – în ceea ce privește munca lui – sunt cele în care i se spune „apeciez Las Fierbinți, asta e România!”. „Nu, nu asta e România. Asta e o ficțiune, e un serial de umor. Nu m-am gândit la cineva anume când l-am scris și aș vrea să cred că dacă există cineva care se recunoaște în el se bucură și nu crede că am vrut să-mi bat joc. Mi-ar plăcea ca toată lumea să vadă naivitatea și candoarea personajelor mele.” În ceea ce privește succesul serialului (la care a terminat de scris sezonul al zecelea și ultimul, în primăvara lui 2016), concluzia lui e destul de clară: „Las Fierbinți e un serial de succes într-o Românie fără concurență pe acest segment.”

Sper ca anii următori să-l văd tot mai des jucând în filme. Sau vizionând spectacole de teatru făcute după texte scrise de el. Până atunci, întenționez să mă mai delectez puțin cu „Sieranevada” atunci când va intra în cinematografe, adică pe 9 septembrie 2016. Ceea ce vă doresc și vouă.

Foto: Adi Bulboacă pentru Ideo Ideis 2016

Tweet