Big News from Grand Rock
Duminică după-amiază, după o noapte de chef și o jumătate de zi pe drumuri cu CFR-ul. Nu exista, neapărat, o dorință supremă de a mă smulge din confortul camerei de hotel pentru a merge la unul din filmele din oferta Comedy Cluj 2015. Pe principiul „mind over body”, mă las ușor influențată și de sinopsisul citit în programul de festival: „Jurnalistul Leonard Crane dintr-un mic oraș începe să inventeze povești în ziarul local, dar intră în încurcătură atunci când una dintre știrile sale fabricate atrage atenția unui reporter dintr-un oraș mare. Știrile false nu atrag decât probleme în viața lui Leonard, dar încă există o șansă de salvare.”
N-am de gând să povestesc filmul sau să fac o încercare timidă de critică. Nu e treaba mea asta, însă am câteva concluzii după vizionare.
Și la ei e rău, chiar dacă filmul mai sus pomenit se termină cumva cu bine. În lumea reală, presa nu-și asumă gherlele date înspre citire de către jurnaliști. Ba mai mult, articolele tendențioase și rau voitoare, acele articole care acuză fără fond, sunt din start semnate de anonimi sau de nume fictive. Situația din film e una care seamănă cu situația din foarte multe redacții de pe mapamond; deznodământul filmului, însă, cred că e un fel de „wishful thinking” al scenaristului – încurajator, dar ficțiune completă.
Apariția acestui film (și a altora, în aceeași măsură) demostrează cât de adâncă e problema credibilității presei la nivel mondial. Sigur, aici vorbim despre un film de comedie care tratează problema foarte la suprafață, un film de duminică fără pretenții de capodoperă. Nu cred că producătorii au vrut să facă ceea ce se numește „a trage un semnal de alarmă”, mă îndoiesc că e cazul, însă e îmbucurător că mai putem să râdem despre probleme. Am privit filmul liniștită, fără să mă gândesc prea adânc la ceea ce urmăresc, dar în minte cu ideea despre care vorbeam la începutul paragrafului.
Există jurnaliști cu onoare și respect pentru meserie. Mulți, puțini, nu contează. Important este că sunt. Eu am avut bucuria de a întâlni mulți oameni de presă care nu fac parte dintre cei din cauza cărora presa nu e bine. Atâta timp cât vor exista oameni de presă de acest fel, presa nu va muri. Poate că nu se va însănătoși complet niciodata, dar aș vrea să știu unde în lumea asta există doar lumină, fără pic de întuneric. Cât despre film, mi-a plăcut că tocmai asta a transmis: întodeauna undeva, cineva, va ști să facă lucrurile mai conștient de efectele pe care munca lui le produce. Niciodată nu e prea târziu să-ți asumi o greșeală, iar permanența unui fapt devine ireversibilă doar dacă nu faci nimic pentru a-ți îndrepta comportamentul. O fi un soi de utopie ce zic, dar cred mult în oameni și în puterea lor de a se reinventa.
Sunt convinsă că nu zgudui lumea cu concluziile astea. Așa cum nici filmul nu zguduie lumea cu povestea relatată. Dar e un film pe care-l recomand tuturor celor care vor să privească problema asta din altă perspectivă, celor care vor să se amuze ușor sau celor care vor să privească suveran subiectul, exclamând – la fel ca mine – la finalul filmului: „hai, mă, că asta nu se întâmplă niciodată”.
În Cluj mai rulează pe 22 octombrie, la cinema Florin Piersic, de la ora 15.
Tweet
