Nimic(uri)

Tac aici de cateva zile bune. Tac pentru ca n-am nimic de scris si am prea multe de spus. Tac aici, privesc in alta parte, vorbesc fara oprire. Cateodata, vorbele trebuie spuse, nu scrise.

Primavara, mintea mi se goleste de toate cele adunate peste iarna. Angoase, temeri, intunecari, totul dispare lasand loc unui ceva imaculat, proaspat, numai bun de umplut cu amintiri. Imi adun bucati de creier lasate la hibernat si incep sa simt cu toate simturile pe care nu stiam ca le am. Adun minuni si mi le implantez in emisfere. Sa-mi limpezeasca mintile.

Printre toate cele bune, se mai intampla sa traiesc o viata in doua zile. Sa nu cunosc inceputuri si sfarsituri, caci viata, asa cum o intelegem, nu pastreaza amintiri despre cum a inceput si nici nu stie cand nu mai este. Toata constienta se intampla intre, cuprinsul e cel rasfoit, simtit, analizat, trait. Sunt femeia cu multe vieti traite, cu riduri ce seamana, mai degraba, cu un raboj pe care se scrijelesc zile trecute trei cate trei. Sau doua cate doua.

Sunt fericita, atat de fericita ca uneori ma uit in oglinda sa vad daca am acelasi chip. Devin oamenii aia care zambesc prea mult, tot timpul, din nimic. Nu e teama in privirea mea, e uimire ca fericirea poate fi asa. Am un noroc imens sa pot trai o viata la care am visat fara sa stiu ca se poate intampla; ca viata, din mereu-incercari-sortite-esecului, se poate transforma in ceea ce e azi.

Am sufletul plin de bine. Totul e asa cum vreau si cer sa fie, totul e asezat pe o linie care o ia in toate directiile, deodata.

Da, exista directie in haos. Am gasit-o, e langa mine de ceva timp si n-o mai las sa plece.

Foto: Spring Sunset by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet