Niste oameni, in alta viata

Zapada asta mi-a adus niste amintiri care sunt atat de indepartate incat par din alta viata.

Eram in clasa a noua cand l-am cunoscut pe Cosmin, varul celei mai bune prietene ale mele din timpul liceului. Bucurestean la origine, s-a mutat in Sibiu la facultate pentru ca vroia sa fuga de nebunia Bucurestilor si, in plus, mostenise o casa de la o matusa, asa ca i s-a potrivit numai bine. Prietena mea s-a cuplat cu el (ho, nu sariti, ca erau veri de gradul 2 sau 3), asa ca eram mai tot timpul in vizita. La el am ascultat Guta prima oara (pe vremea aia canta muzica tiganeasca adevarata, care mi-a placut atunci si imi place si acum), la el am auzit Tom Waits si m-am indragostit iremediabil, el mi-a dat o caseta cu Sade, pe care am dus-o acasa si i-am returnat-o dupa vreo doi ani.

Cosmin avea doi prieteni foarte apropiati: pe Ovidiu si pe Liviu. Ovidiu era actor la teatrul Radu Stanca si Liviu era invatacelul lui, se pregatea pentru admiterea la teatru, la Bucuresti. No, astia doi oameni stateau cu mine de vorba ore in sir; imi povesteau despre teatru, despre Cioran, despre Petre Tutea, Pink Floyd si Led Zeppelin. De la ei am aflat de ce trebuie sa citesc Steinbeck si cu ce ma ajuta daca inchid ochii atunci cand ascult “Stairway to Heaven”.

Cand Ovidiu Mot a fost gasit cazut in fata bazinului Olimpia din Sibiu si apoi dus la urgente doar pentru a intra in coma din cauza incompetentei medicilor, am simtit o strangere de inima, o frustrare extrema ca nu puteam sa fac nimic pentru unul dintre oamenii care mi-au fost foarte apropiati. E adevarat, nu pastrasem legatura cu el, la vreo doi ani dupa ce am terminat liceul drumurile noastre s-au despartit. Ne mai intalneam ocazional si, de fiecare data, ne indepartam unul de celalalt cu promisiunea ca ne vom cauta si vom sta la o cafea. Nu s-a mai intamplat niciodata asta.

A stat in coma mult timp, mai bine de un an, din ianuarie 2007 pana in martie 2008. Netinand legatura cu nici unul dintre apropiatii lui, mai dadeam cate un search pe Google sa mai aflu chestii despre starea lui de sanatate. Din martie 2008 pana acum…n-am mai gasit nimic. Sper doar ca e bine si sanatos, pe cat se poate si ca se bucura de viata alaturi de baietelul lui, care acum are aproape 6 ani.

Nici de Cosmin nu mai stiu nimic. Despre Liviu, am mai aflat tot de la nea’ Gugal, ca e bine-mersi si joaca in multe spectacole la teatrul din Sibiu. Mi-as fi dorit, pentru el, sa ramana in Bucuresti, acolo cred ca ar fi putut sa-si dezvolte mult mai bine talentul…

De ce mi-am amintit de ei tocmai azi? Nu stiu, probabil am auzit, am simtit, am gustat ceva ce subconstientul meu a recunoscut ca facand parte din acea perioada. As fi ipocrita sa spun ca mi-e dor de ei, doar am avut la dispozitie atatia ani sa-i caut si n-am facut-o. Poate ca doar mi-e dor de momentele in care ii vedeam atat de pasionati de ceea ce fac sau de momentele in care am invatat de la ei cu ce se mananca viata…

Tweet