O seara cu eroi

De putine ori am inceput vreun post cu atatea emotii, ca tare plina a fost seara care a trecut. In primul si in primul rand, pentru ca am fost sa-i vad pe cei 4 dusi cu pluta pe Mures, niste copii atat de faini si curajosi incat nu puteam rata momentul intalnirii cu ei, mai ales ca erau atat de aproape de mine. Drumul spre zona in care se aflau ne-a fost aratat de nimeni altul decat de Helmut Duckadam si inca nu-mi vine sa cred ca mana mea a strans mana care a aparat acele penalty-uri din finala Ligii Campionlor din ’86. Dar sa va povestesc.

Miercuri am aflat ca baietii vor campa in Arad si m-am straduit sa fac cumva sa ajung sa-i salut, ca doar Aradul e la doi pasi de Timisoara. N-am ajuns, prea multe de rezolvat si timpul mult prea scurt, dar mi-am propus sa nu las sa treaca momentul, drept urmare, joi spre seara, dupa ce toate treburile au fost puse la locul lor, am plecat spre Semlac, nerabdatoare si emotionata, cu perechea din dotare. Ajunsi in sat, ne-am invartit intr-o parte si in alta, incercand sa ne ghidam dupa coordonatele gps trimise de baieti si dupa pozele postate pe twitter. Ei ziceau ca au nisip, noi nu vedeam decat stufaris si copaci.

Atata ne-am invartit si ne-am sucit pana cand am dat de un drum ce parea semi bun de mers pe el, care ducea spre rau. Am ajuns la o cotitura unde nu prea puteai sa dai inapoi si am vazut un semn discret pe care scria “drum privat fam. Duckadam”. Mno, ma gandeam, fain, or fi ceva neamuri sau coincidenta de nume. Am mers inainte pana cand…n-am mai avut loc de stanga si dreapta si am intrat intr-o curte ce avea portile larg deschise. “Mergem in curte, intoarcem si incercam pe alt drum”, ne-am zis unul altuia. Pana sa facem manevra, vedem un munte de om ca iese dintre niste straturi cu zarzavat. Era Helmut Duckadam, care isi ingrijea gradina. Ne-am cerut scuze ca am dat buzna si am vrut sa plecam, dar omul a intrebat atat de firesc: ┬á“Spuneti-mi, ce cautati, ca poate va ajut.”

Ne-am dat jos din masina, ne-am prezentat si am inceput sa-i povestim pe cine cautam. I-am zis povestea oamenilor #cupluta, i-am aratat poze, iar el a fost foarte fericit cand a auzit ca in ziua de azi oamenii inca incearca sa se apropie de natura. Ne-a dat indicatii cum sa ajungem la locul cu pricina, noi am multumit frumos, ne-am strans mainile din nou, cu mai multa caldura, parca, si am plecat sa ne vedem si noi eroii nostri, asta dupa ce am intalnit un erou al parintilor nostri.

Am urmat indicatiile, Bogdan a iesit in drum dupa noi si, in sfarsit, am ajuns sa ne imbratisam cu dragii colegi twitteristi care au lasat confortul scaunului de birou si au plecat sa imblanzeasca raul Mures. Am ras, am povestit, am mancat slanina prajita la foc si ne-am bucurat de bucuria ce li se citea pe chip. Si, pentru ca seara a fost una a eroilor, a venit si tatal lui Ivo, unul dintre cei 4 care au plecat cu pluta pe Mures acum 33 de ani.

Daca a fost frumos? Nici nu stiu sa descriu, stiu ca acum am un zambet pe chip pe care nu-l pot sterge, sunt cu gandul la veselia pe care am lasat-o in urma, chiar daca ploua torential. Drumul spre casa a fost mai greu decat mi-am inchipui, asta pentru ca a trebuit sa trecem prin niste noroaie inimaginable si in care ne-am si impotmolit de cateva ori. Si, dupa ce am crezut ca greul a trecut, a dat o furtuna cu tunete si fulgere plus o perdea de apa de am zis ca ajungem pe camp sau in sant. Noroc ca am avut sofer, nu conducator auto la volan ­čśë

La multi ani, Bogdan, iti doresc sa ai mereu zambetul fericit pe care l-am vazut azi!

Injineru, Adrian, Kornway, va pup, ma!


3 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *