Poveste pentru un om

Nu știu dacă ați trăit vreodată sufocarea pe care ți-o dă o situație. Un loc. Un om. O lume pe care o cunoști. E un sentiment acaparant, străin, imposibil de controlat. Iar gândul care se face auzit în fiecare clipă e vreau să plec de aici, acum.

Am trăit asta în urmă cu nouă ani și ceva. Aproape zece. Pare că e din altă viață. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că a fost cea mai bună decizie a vieții mele (și au fost destul de puține, să știți), dar atunci era un soi de prăbușire din care nu mă puteam opri. Mă sufocam, nu știam ce am să fac, dar știam că vreau să plec. Unde? Spre nicăieri, n-aveam un plan, n-aveam o destinație, voiam doar să fiu bine.

În locul Timișoarei putea fi orice loc de pe pământul ăsta. Am ales Timișoara pentru ca o aveam aici pe prietena mea din liceu și aveam nevoie de un om care să fie pe-aproape în încercarea mea de a o lua de la capăt. Lăsam în urma mea viața pe care o cunoșteam, oamenii pe care îi iubeam, două dulapuri și o mașină de spălat. Plecam spre necunoscut cu câteva haine, bani pentru o săptămână și cu mine – cea mai prețioasă posesie a mea. Aveam 27 de ani și un suflet amar.

Nu pot să spun că am crezut că voi reuși. Supraviețuiam, cu gândul mereu la trecut și la cele trăite. Analizam constant situațiile și încercam să mă gândesc cum aș fi putut face altfel. În fiecare noapte visam că sunt acasă și că nimic din ceea ce se întâmplase nu exista. Îmi visam noaptea viața reală și trăiam coșmarul ziua – cel puțin așa voiam să cred.

Într-o zi, totul s-a schimbat. Brusc, fără să îmi propun asta. Eram la muncă, într-o sâmbătă, după program, cu toți colegii mei. Trebuia să terminăm ceva, ne-am așezat în cerc pe niște găleți și am început să muncim (aveam de curățat aproximativ 10000 de fire de trandafiri peste care dăduse o boală de petale). După două ore de curățat la trandafirii aia, niște sandwich-uri făcute de o colegă și câteva guri de vin, eram veseli, cu gura până la urechi, iar în jurul nostru era un covor de petale de trandafiri pe care, desigur, am îceput să le aruncăm în tot depozitul. Cu ocazia asta ne-am mai prelungit șederea cu câteva ore, pentru că a trebuit să curățăm după joacă.

Atunci am știut că sunt bine și că pot privi liniștită înainte. Acum, la nouă ani după acea întâmplare, tot înainte privesc. De aici, de acasă, de la Timișoara.

Foto: Time For Change by Shutterstock

Tweet