Poveste despre oameni si un magazin

De doi ani si ceva, de cand m-am mutat in apartamentul in care locuiesc acum, m-am obisnuit sa am un magazin “cu de toate” la doi pasi de casa. Literalmente la doi pasi de casa, in sensul ca deschideam usa apartamentului, faceam doi pasi si intram in magazin. Absolut perfect pentru diminetile in care ramaneam fara tigari, cafea sau apa. Seara, stiti cum e, te mai mobilizezi sa iesi din casa pentru un pachet de tigari, dar dimineata e tragedie (pentru mine) daca n-am ce-mi trebuie.

Magazinul era acolo de vreo 5 ani. A mai rezistat doi, apoi s-a inchis. Asta e, nu mai renteaza foarte mult sa tii un magazin de cartier in conditiile in care exista supermarket-uri de cartier. Cu preturi mai mici si mai multe produse inseamna o foarte buna alternativa; la noi in cartier exista un Profi care e deschis pana la 12 noaptea.

Dar eu iubeam magazinul ala. Nu numai pentru ca era indecent de aproape de casa, ci pentru ca oamenii care il aveau (si care lucrau acolo) sunt unii dintre cei mai de treaba intalniti in toata viata asta. Relatia cu ei a inceput timid, prin cumparaturi micute si zilnice, apoi am inceput sa comand chestii: ba un vin pe care nu-l gaseam pe toate gardurile, ba carne de vita pentru gulas, ba alte chestii, de ajunsesem sa merg cu lista si domnul de la magazin sa-mi cumpere tot ce-mi trebuie.

Fiind plecata o gramada de timp, oamenii astia imi preluau coletele. Pachete cu bunatati sau contracte importante, toate treceau pe la ei si nici macar o data n-am avut vreun moment de indoiala cu privire la onestitatea lor. Curierii ma sunau, ma intrebau daca sunt acasa; daca ziceam ca nu, spuneau singuri: “bine, las la magazin”.

Relatia a crescut si aveam, de multe ori, discutii importante si grave, despre lucrurile care ne supara sau care ne bucura. Toate in magazin sau maxim in fata lui, la o cafea, niciodata la vreunul dintre noi acasa. Era o relatie naturala, dar care nu avea nevoie de cutume sociale pentru a merge mai departe. Exista pentru ca eram, cu totii, oameni buni care se gasisera in lumea asta mare.

Sigur, spatiul acela de cativa metri patrati a fost cel care ne unea. Acum o luna, cand mi-au zis ca o sa inchida, mi-au dat lacrimile. Pe de o parte din foarte egoistul motiv ca oaza mea de comoditate o sa dispara, pe de alta parte pentru ca stiam ca n-o sa ne mai vedem vreodata. Stiu, sa nu spui niciodata “niciodata”, dar, in cazul acesta, simt ca asa e. M-am legat de ei, de familia lor, de povestile despre binele si raul din vietile noastre.

In zua in care au plecat de tot, n-am iesit din casa. Nu stiu exact momentul in care s-au urcat in masina lor pentru ultima oara din fata magazinului, dar si daca l-as fi simtit, tot nu as fi iesit sa-i salut. E trist cand oamenii buni pleaca din viata ta, iar eu prefer sa nu constientizez brusc plecarile. Lor o sa le fie mult mai bine, sunt convinsa de asta. Le stiu planurile de viitor, mi-au povestit care le sunt sperantele, deci o sa fie asa cum trebuie.

Magazine mai sunt in zona. Dar niciunul nu mai are suflet.

Foto: Personal Property in Carton by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obrinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet