Prea multele așteptări

Ieri, un om a cărui opinie e importantă pentru mine, mi-a trimis un mesaj de drag în care-mi povestea niște lucruri, așa cum le percepe el. Am apreciat mesajul, așa cum apreciez orice discuție cu un om a cărui părere o respect. Un cuvânt, însă, nu mi-a dat pace, așa cum nu-mi dă pace de câte ori îl aud: „așteptare”. Mai exact, ce așteptări au oamenii de la mine și cum nu le confirm prea des pe parcursul acțiunilor mele.

Când e vorba de așteptări, am un singur lucru în minte: nu e vina mea că alți așteaptă să mă comport într-un anumit fel, așa cum nu e vina mea nici atunci când ei sunt dezamăgiți. Iar de când cu internetul ăsta, parcă toate au luat-o și mai razna: oameni pe care nu-i cunoaștem, despre care nu știm nimic, cu care n-am interacționat deloc în afara pereților virtuali, se declară dezamăgiți. De un status, de o poză, de un articol pe blog, de o luare de poziție. De orice, de fapt. Și nu înțeleg neam de ce se întâmplă asta.

Am dezamăgit mulți oameni, virtual vorbind.

Am fost la Paris cu bani puțini și am îndrăznit să spun asta pe Facebook. Am avut mesaje private de la oameni care-mi spuneau că nu se așteptau la asta de la mine, adică cum să spun că n-am bani de mers în restaurante și cafenele și cum îmi protejez eu imaginea când spun că beau cafea cu un euro de la automat? Merg cu rucsacul în spate și sendvișuri cu mâncare cumpărată de la supermarket? Rușine, oroare, vai de capul meu.

Sunt, de ceva vreme, vocală împotriva tuturor măsurilor care se iau contra justiției, antreprenorilor care încearcă să conducă un business, PSD-ului/PNL-ului/USR-ului sau oricărui alt partid care face trăznăi. Am mesaje de la niște unii pe care nu i-am întâlnit niciodată care-mi comunică despre faptul că au alte așteptări de la mine, nu să mă alătur dezinformării în masă. Da, i-am blocat, dar nu asta-i ideea.

Citesc, de multe ori, beletristică. Îmi plac poveștile, aia e. Ei bine, oamenii se așteaptă să citesc de la Borges în sus, că nu se cade să recomand câte un Jeffrey Archer sau John Grisham, că aia e literatură facilă. O fi. Mie-mi place.

De ce nu susțin toate evenimentele culturale din oraș? Păi de la mine oamenii au așteptări, e imperios necesar să suțin tot ce se face, că n-o fi atât de greu să dau un share. Idem strângerile de fonduri pentru cazuri umanitare.

Toate aceste așteptări în timp ce oamenii nu mă cunosc. Nu știu cine sunt. Nu știu ce viață am. Poate azi a fost o zi grea. Poate luna asta a fost grea, că sunt și eu om. Poate că am o problemă de sănătate. Poate mă doare sufletul. Poate că-s fericită. Poate că-s mândră de ceva ce am făcut și am nevoie de timp să sărbătoresc eu cu mine. Poate un prieten bun e trist. Poate că eu sunt tristă. Poate sor-mea e fericită și eu sunt în drum spre casă să mă bucur și eu alături de ea. În tot acest timp în care viața mea trece așa cum trece orice altă viață de om, necunoscuții vieții mele au așteptări de la mine. Vor să mă comport într-un fel, să scriu într-un fel, să fac orice fac într-un anume fel.

Doar atât am să le transmit: îngrijiți-vă de așteptările pe care le aveți de la voi înșivă. Poate așa o să lăsați la locul lor paiele din ochii altora, să se ocupe de ele cine trebuie să se ocupe de ele.

Photo by Thomas Hawk on Visualhunt.com / CC BY-NC

Tweet