Rusinea trecutului
De cate ori n-ati intalnit oameni care-si ascund cu grija trecutul? Originile, mai ales. Sau oameni care spun “eu sunt din [insert capitala de judet here]”, iar satul din care vin sa aiba in comun cu acel oras doar numele judetului ca, de altfel, sunt cel putin 50 de kilometri distanta pana acolo.
Intotdeauna m-am intrebat de ce. Unii oameni spun ca-s dintr-un oras (cel mai apropiat de satul in care s-au nascut) doar ca sa se fereasca de intrebari si explicatii suplimentare, “asta unde-i?” fiind una dintre ele. Cei mai multi nu spun asta de rusine. Rusinea originilor modeste si teama ca e cineva care ar putea sa le critice activitatea profesionala cu deja celebra sintagma “poti scoate omul din sat, dar niciodata satul din om”.
Pe langa astia, mai sunt altii care nu vorbesc despre parintii lor. Deloc. Tot de rusine. Ca tata e taran, da cu sapa pe camp, ca mama e casnica si a crescut copii toata viata, ca-s oameni saraci si in Romania, din pacate, sa fii sarac e o boala. Ii inteleg, dar tot e trist. Iar ceea ce ar trebui sa ne preocupe mai mult e rusinea propriilor fapte, nu rusinea originilor noastre.
Eu m-am nascut in Sibiu, dar puteam la fel de bine sa ma nasc la sat, ca tot aia era. Pana la 10 ani am stat intr-o casa care era anexa casei mai mari in care locuia bunicul. Ma rog, pana la 6 ani si un pic am stat mai mult pe la munte, cu bunicii, dar casa despre care va spun era situata in cartierul Tiglari, locul in care Ceausescu exilase toti tiganii sibiului. In spatele gradinii aveam blocul de garsoniere A5, unde tiganii plangeau, radeau, faceau chefuri, foc in fata blocului, cantau, se jucau. Cred ca daca stateam la sat, era un pic mai bine.
Pe la 10 ani, am facut upgrade. De la capatul Sibiului, am ajuns in centru, in casa celeilalte bunici, mama lui tata. Ne-am mutat acolo, dar spatiul era tot mic. Ca daca stai in centrul unui oras, nu inseamna ca automat inseamna ca stai in mansion.
N-am avut niciodata camera mea pana nu m-am mutat cu totul de acasa, am impartit-o cu sora-mea de cand ma stiu. Inainte sa se nasca sora-mea, stateam cu ai mei intr-o singura camera. Ai mei au fost oameni saraci, mai viciati decat alti oameni saraci, dar, in esenta, oameni buni. N-au prea stiut cum sa se descurce cu un copil, iar al doilea a venit total neplanificat, deci a fost cu atat mai greu pentru ei. Nu-s singura in situatia asta, am in jurul meu o multime de oameni care si-ar fi dorit alta relatie cu parintii lor, alte dovezi de sprijin. Nu cred ca-s mai speciala decat alti copii din generatia mea, pe care i-a prins copilaria in comunism si adolescenta intr-o Romanie care nu stia incotro s-o ia. Iar oameni ca parintii mei au fost cei mai afectati de schimbare.
Ai mei nici foarte dusi la scoala n-au fost. Probabil si din cauza asta inteleg nevoia de acumulare si dezvoltare a cunostintelor mai putin decat inteleg nevoia de a avea un “serviciu bun si stabil”. Niciodata n-au inteles de ce am lasat eu un serviciu bun ca sa stau pe internet (lasand la o parte ca ma amuz de fiecare data cum au inteles ei ce fac eu de cativa ani incoace).
Cu toate astea, nu mi-e rusine cu ei. Sau cu viata pe care am dus-o cand eram copil, constienta fiind ca imi lipsesc destul de multe. Nici nu fac din asta o tragedie. Incerc sa gasesc un echilibru intre cine am fost si cine am devenit, concentrandu-ma, mai degraba, pe a rezolva consecintele actiunilor mele. Nu mi-e rusine ca parintii mei au fost saraci, dar mi-e rusine atunci cand nu pot sa-mi respect promisiunile si ma dau peste cap sa fac asa cum am promis ca fac. In aceeasi idee, imi respect trecutul si mi-l imbratisez; fara tot ce-am trait, n-as putea sa fiu asa cum sunt acum.
Pentru toti cei carora le e rusine cu trecutul lor, am un singur gand de transmis: domnia gasita la oras n-are legatura cu a-ti ascunde originile modeste. Pana la urma, omenia si bunul simt tine de fiecare dintre noi si nimeni n-o sa te faca domn daca pur si simplu nu ai asta in tine, oricat de manierat, misterios, cult, informat etc. ai incerca sa pari. Intr-un final, toata lumea isi va da seama ca esti fabricat si nu autentic.
Foto: Embrace the Past by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui partenriat cu ei)
Tweet
Oltea, acestia sunt oamenii care uita de unde pleaca. ei ii plaseaza trecutul intr-un con de umbra al mintii lor.
o tara care isi uita istoria, de fapt isi peirde radacinile. Iorga spunea oare ca “Un popor care nu isi cunoaste istoria este ca un copil care nu isi cunoaste parintii”
tot ceea ce suntem astazi nu este nimic altceva decat suma experientelor intregii noastre vieti. buna sau rea, spectaculoasa ori monotona. saracia sau bogatia noi alegem sa ne-o sadim in suflet. noi dam valoarea tuturor momentelor si oamenilor din viata noastra, iar cand alegem ca trecutul sa valoreze nimic, cand reducem la zero propriile noastre radacini si tot ceea ce ne-a format, noi cat mai valoram?
Bai, n-ai idee cat de multi sunt cei rusinati de trecut. Ce oameni faini par, dar, cand sapi mai adanc, iti dai seama cat de gaunosi sunt, de fapt. Si-s convinsa ca asta e si din cauza ca nu-si accepta originile si se simt rusinati de cei care le-au dat viata. Pana la urma, tot de respect e vorba si aici, ca si in alte atatea situatii.
Pe sufletul meu ai scris, exact asa! Mai demult, am postat si eu pe blog asta: http://www.georgianalungu.ro/?s=parinti
Dar tu ai zis-o de un milion de ori mai frumos!
Georgiana, suntem cam pe aceeasi idee. Ceea ce e bine, inseamna ca nu-s speciala din punctul asta de vedere si mai sunt si altii care si-ar dor mai multa autenticitate de la cei din jur.
Vorbiți, fără să fiți în cunoștință de cauză. E trist că și judecați..ce știți voi? Ați trăit voi în familii dezbinate cu tați bețivi și violenți..cu frați care în loc sa încerce sa fie altfel, se complac în mocirla de alcool urmând exemplul negativ al părintelui…Ați avut voi o copilărie marcata de violențe și scandaluri? Știi cum e sa trebuiască sa iti vina tatăl acasă de la munca și în loc sa te bucuri sa iți fie frica? Ați vrea să fim mândri și sa nu ne fie rușine de origini? Mie nici măcar nu cred ca îmi mai e rușine…nu mai simt nimic…în visele mele am șters partea aceea din viața și mi-am atribuit o copilărie frumoasa,pentru ca merit!…Voi judecați! Dar judecați doar dacă ați trăit…