Schimbări

În urmă cu un an și un pic am scris câteva rânduri despre mine și copilăria mea. Un moment de confesiune cumva ascuns pe acest blog, cu gânduri care trăiau în mine de prea multă vreme. A trebuit să le scot afară, la lumină, să mă pot întoarce mereu la ele atunci când simt că mi-e greu și să-mi amintesc că doar eu pot să-mi fac viața mai bună sau mai rea.

În urma acelor rânduri, am primit un e-mail de la un necunoscut, un cititor care mai trece pe aici din când în când, și care mi-a mărturisit niște lucruri pe care nu le spusese nimănui, niciodată. Despre viața lui, despre temerile lui, despre ceea ce a trăit, despre momentul „acum” – pe care el îl simțea extrem de apăsător. Povestea lui nu semăna deloc cu a mea, dar l-a împins la a vorbi cu cineva. Fără să ceară sfaturi, doar să aștearnă vorbele pe hârtie.

Am plâns citindu-i rândurile, cred că dramele și traumele pe care le ducem fiecare dintre noi sunt (unele) atât de grele încât habar n-avem cât de puternici suntem, de fapt. Citeam și mă gândeam la un singur lucru: „omule, nici nu știi cât de rău îmi pare că nu pot să te strâng acum în brațe și să-ți arăt, cumva, că nu ești deloc singur, dar că singur trebuie să te ridici.” Am răspuns cu sufletul tremurând, niciodată nu e ușor să scrii unui om care e evident într-un dezechilibru emoțional periculos. Cred că a fost cel mai greu de scris e-mail din viața mea, am cântărit cu atenție tot ce am avut de zis. Apoi s-a lăsat liniștea, iar eu n-am mai insistat cu vreun răspuns. Doar l-am purtat pe baiatul acela într-un colț de gând, sperând că e bine.

Azi am citit asta (mi se pare minunată inițiativa lui Cetin, cea de a-și îndemna cititorii la confesiuni terapeutice, sub protecția anonimatului) și mi-am amintit de băiatul care îmi scrisese în urmă cu un an, întrebându-mă ce mai face. Apoi, pentru că nici karma nu se joacă, am găsit e-mail-ul lui căutând cu totul altceva printre tonele de e-mail-uri din căsuța poștală. Și ca să nu mă mai întreb doar în capul meu, i-am scris.

În doar un an, și-a schimbat jobul, are o iubită, călătorește mult și foarte mult, face sport și, cel mai important, din răspunsul lui am simțit că zâmbește. Mi-au dat din nou lacrimile, de data asta de bucurie. Nu, nu cred că e-mail-ul meu a avut vreun efect, cred însă că vorbele lui scrise negru pe alb i-au dat puterea de a începe o vindecare.

Suntem o nație de traumatizați într-o țară în care încă se discută dacă e bine sau nu să îți bați copilul. Iar răul simțit de fiecare dintre noi, indiferent de situație, e ceva ce ne va urmări toată viața. Vom fi incapabili să luăm decizii, complet inerți atunci când pierdem oameni dragi de lângă noi pentru că nu am știut cum să facem să le rămânem apropiați. Trăim cu niște frici imense în noi, iar fricile astea ne fac să batem pasul pe loc și să dăm vina pe soartă că nimic nu se schimbă.

Noi schimbăm. Întotdeauna. În bine, dacă avem suficient curaj.
Foto credit

Tweet