Secretele Romaniei (1) – “Uica” Marinescu

Zic in titlu ca e doar prima parte. Sper sa am timpul necesar pentru a scrie 20 de parti. Sau, de ce nu, chiar 200. Merg pana la a face o categorie noua aici, pe blog, pentru a scrie despre lucrurile pe care prea putini le stiu. Lucruri frumoase, care fac Romania un loc mai bun. Oameni cu un trecut atat de plin incat merita pagini speciale in cartile de istorie, doar pentru ca istoria s-a schimbat alaturi de ei. Locuri lasate, poate, in paragina, dar incarcate de povesti si legende. 

Pe domnul Marinescu (“uica” – asa cum ii zic satenii) l-am gasit la el acasa intr-o dupa-amiaza de sambata. Se odihnea putin. Il chemase din casa doamna lui, “baba”, dupa cum o alinta, care trebaluia prin curte. Ne-a primit cu mare bucurie si cu o energie demna de invidiat la cei 89 de ani ai lui. Ne-am pus pe terasa, pe niste tabureti de lemn, cu gandul ca vom sta 15 minute de povesti, despre satul lui, Luncanii de Jos, istoria traita de el si cea a satului. Am stat mai bine de o ora, si am mai fi stat.

“Uica” Marinescu a inceput scoala in 1930. Mergea pe jos la scoala la care un preot ii invata carte, incaltat in niste opinci de piele, necauciucate, cauciucul urma sa apara mai tarziu, mult mai tarziu. 4 ore pe zi, dupa care venea acasa, manca ceva (daca avea ce) si apoi mergea la munca: la camp, la animale, la scos de cartofi, la cosit, ce era de lucru, aia facea. A tinut-o asa, cu scoala si munca, vreo 7 ani. Pe vremea aia era mare lucru daca mergeai 7 ani la scoala.

A crescut la timp ca sa plece pe front. Cu rusii, ca Romania se aliase cu ei, impotriva nazistilor. Zile intregi prin munti, cu arma in spate, nopti nedormite si teama pentru viata lui. Asta pana la inceputul lui ’46, cand s-a intors acasa, la Luncani. Oamenii o duceau mai bine pe vremea aia. El a facut primul recensamant al satului, in vara lui ’46, si numarase cam 6000 de oi la vremea respectiva. Acum, daca mai sunt 1500.

Apoi au venit comunistii. Isi frange mainile cand vorbeste despre acea perioada si, desi e calm, iar vocea lui e molcoma, se simte deznadejdea simtita atunci: comunismul e cel mai rau lucru care li s-a putut intampla, acolo, in satul lor frumos. N-au avut colectivizare, nu le-a luat nimeni pamantul, erau prea mici si neinsemnati. Dar le luau animalele crescute de ei si legumele pe care le cresteau cu mari sacrificii. Nici o gaina nu mai aveau voie sa taie fara aprobarea comunistilor. Intr-o zi a stat la coada cateva ore, sa cumpere doua kilograme de carne de porc de la magazinul aflat la 30 de kilometri departare. I-au dat carne doar pentru ca daduse si el un porc conducerii, pentru ca altfel nu avea dreptul la carne, nu era muncitor in fabrica de sticla, fabrica in care munceau aproape toti oamenii din zona. Pe vremea aia doar muncitorii primeau carne. In alta zi a stat de 10 ori la coada, cu “baba” lui, ca sa ia magiun, ca se dadea doar cate un borcan. Trebuia sa ia mai multe, nu poti sa faci drumul de 30 de kilometri dus si 30 intors, pe jos, in fiecare zi.

Apoi povesteste despre fabrica de sticla de la Tomesti, cu amaraciune. “A dat la multi de mancare, iar dupa Revolutie, cand n-a mai avut de lucru, n-a sarit nimeni s-o salveze. Nici aia care si-au facut case de pe urma ei.” Isi aminteste cum s-au facut primele sticle si e mandru ca fiecare sticla era unicat, fiind facuta de mana. De unde masini, de unde automatizari, totul se facea cu oameni. “Tinerii din ziua de azi nu mai stiu nici sa coseasca. Dar poate fac ei altele, mai bune.”

“Babo, ia zi tu cum s-a nascut doctorul!” Doamna Marinescu rade, asezata pe o buturuga, mai in spatele curtii, sa nu-si deranjeze sotul si musafirii. Doctorul e fiul lor, care s-a nascut intr-o coliba fara foc, intr-o noapte de august, rece si ploioasa. Mersese cu sotul ei care trebuia sa stea de paza sa nu vina mistretii la recolta. El era ascuns undeva pe camp, ea statea in coliba, cu ordine precise: sa nu mearga la sotul ei, ca e noapte si s-ar putea sa o confunde si sa traga cu pusca si sa nu faca zgomot, ca vin mistretii la ea, iar coliba nu era cel mai bun loc de adapost impotriva lor. Asa ca a nascut pe muteste, singura, iar dupa nastere si-a invelit copilul in catrinta, ca n-avea altceva la indemana. Acum fiul lor e mare, s-a facut doctor si parintii lui povestesc despre el cu o mandrie care le aduce lacrimi in ochi.

Am plecat de la uica Marinescu cu o strangere de inima. As mai fi stat inca doua zile de vorba cu el, l-as mai fi ascultat inca doua saptamani. Poze cu el n-am facut, am fost mult prea ocupata sa ii sorb energia, sa zambesc si sa ma bucur de povestile cu un om care a trait istoria pe care eu am invatat-o din carti.

Romania e facuta de oameni, iar oamenii de la sate sunt cei care va pot face sa o indragiti. Si daca vreodata va aflati intr-un sat uitat de lume, bateti la prima poarta pe care o vedeti. S-ar putea sa aflati cele mai frumoase lucruri.


One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *