Si dealuri se vedeau in zare

“Bine-ai venit in Timisoara! Cat stai?”

Nu e o replica pe care am auzit-o acum multi ani, pe vremea cand veneam la Timisoara doar in vizita, ci una auzita acum fix doua zile. Sigur ca acel prieten al meu care ma intreba asta voia sa faca un pic de misto de calatoriile mele, dar eu m-am intristat putin. Ca numai ce-am apucat sa ma reobisnuiesc cu casa mea, ca a trebuit sa plec din nou.

Partea cea mai rea din toate calatoriile astea e calatoria in sine. Ca n-avem autostrazi si nu-mi vine sa iau masina si sa conduc ore in sir, trenurile – nu ma porniti pe subiect, iar avioanele sunt nejustificat de scumpe si nu vreau sa dau 200 de euro pe un drum Timisoara-Bucuresti-Timisoara.

Sunt pe tren spre Bucuresti. Spre How to Web, un eveniment la care imi doresc de mult sa particip, dar nu s-au aliniat astrele pana acum. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, nici acum nu erau chiar aliniate, dar am pus eu mana si le-am mai aranjat putin. Ca din trei zile, cat trebuia sa stau, plec azi si ma intorc maine, asta e alta poveste.

Vad rasaritul prin geamul compartimentului de tren. Si dealuri, multe dealuri in zare. Mi-e somn, as bea o cafea greceasca si m-as intinde intr-un hamac, cu o carte in mana. In plus, as vrea o viata in care dorintele sa intalneasca realitatea cand vreau eu, nu cand vor ele. Ca, de obicei, cand vor ele nu mai vreau eu.

Sa luam Bucurestiul cu asalt. Mai incetuc, ca-n Ardeal, ca doar facem 9 ore pana acolo.

Tweet