Cealalta Romanie
Romania asta a noastra e ca o femeie capricioasa: ii vezi partile rele, ca se observa cu usurinta. N-ai cum s-o iubesti, ca e prea superficiala la prima vedere. Pare ca nu are nimic de oferit in afara de palme peste ochi, nepasare si mizerie. Ba mai mult, accepta sa fie calcata in picioare oricand, la orice ora, de oameni care n-au nicio legatura cu a-i face bine.
Dar Romania, intocmai ca o femeie capricioasa, ascunde multa sensibilitate. Multe povesti din care poti invata despre cum au trait cei dinaintea noastra, mult suflet, multi oameni bucurosi sa impartaseasca din descoperirile lor doar pentru a-ti pune un zambet pe fata. Romania are multe comori si, culmea, toate sunt la vedere, asteapta sa fie descoperite si e nevoie doar de putina vointa si determinare in a le cauta.
Da, e mult de munca. Da, nu stam tocmai bine la capitolul “servicii turistice”, dar suntem pe drumul cel bun. In fiecare zi mai apare cate un strain dornic sa investeasca in Romania, in fiecare zi cate un roman plecat in alta parte se hotaraste ca vrea sa aduca acasa ceea ce a castigat in alte parti. Cat inca exista oameni de felul asta, speranta poate creste si noi putem sa stam tot mai drept. sunt de acord ca nu ne functioneaza la cote maxime constiinta nationala, ca inca nu stim sa apreciem valorile pe care le gasim la tot pasul, dar sunt semne ca incepem sa ne insanatosim. Incet, ca orice convalescenta e mai lunga decat perioada bolii, iar noi am fost bolnavi timp de 50 de ani, poate mai mult de atat.
Mihai e un baiat din Sighisoara care a plecat in Canada imediat dupa liceu. Ar fi putut foarte bine sa ramana acolo, si-a castigat prin munca dreptul de a fi cetatean al altui stat. A facut niste bani, si-a facut prieteni pe care i-a adus in Romania, sa le arate ce avem noi pe aici. Dupa un timp, unul dintre acei oameni i-a devenit partener de afaceri si, impreuna, au cumparat o cladire istorica din centrul Sighisoarei pe care au transformat-o in hotel. N-au renovat-o, au reabilitat-o, folosind planurile originale (gasiste in ce stii ce colt de pod). Un strain (americano-canadian) si un roman plecat in alta tara au aratat respect istoriei si au muncit impreuna pentru a da din nou viata unei bucati uitate din viata orasului.
Il respecta enorm pe cel care a construit casa, Josef Teutsch pe numele lui, om de afaceri local. Au numit restaurantul dupa el, chiar si sala de conferinte poarta numele lui. Reabilitarea cladirilor istorice a devenit un mod de viata atunci cand au realizat ca pot sa faca bine lucrarea doar daca lucreaza cu muncitorii lor. Asa ca, pe langa reabilitarea cladirii, lucru care a crescut automat valoarea patrimoniala a orasului, au mai facut si niste locuri de munca. Hotelul e gata, dar ei lucreaza in continuare la casele altor oameni care locuiesc in regiune, majoritatea fiind straini care si-au cumparat case in Malancrav, Biertan, Crit, Viscri etc. “E uimitor cum strainii isi doresc mai mult decat noi sa pastreze intacta istoria noastra”, mi-a spus Mihai, cu o usoara amaraciune.
Mihai sta in hotel de dimineata pana seara. Mai merge pana acasa jumatate de ora, sa-si schimbe hainele, ca uneori e nevoie de usoare reparatii, atunci cand se schimba vreo priza sau se strica vreun robinet. “Cu mici exceptii, pot sa suplinesc orice post. Am invatat sa fac de toate si trebuie sa stiu care-i treaba fiecaruia ca sa pot sa intervin atunci cand e nevoie.” Teoretic, nu are nevoie sa mai munceasca. Practic, stie ca daca se opreste din munca, se opreste si din invatat, ori e constient ca toata viata avem de invatat: de la oameni, din munca, de la atentia pe care ne-o acordam. E indragostit de Romania, desi n-ar fi recunoscut asta daca l-as fi intrebat direct, insa toate vinurile din colectia restaurantului sunt vinuri romanesti, despre care vorbeste cu patima. Asta pe langa toate cele pe care le face pentru a arata lucrurile bune facute in zona, pentru ca-i cunoaste personal pe toti mestesugarii de pe o raza de 50 de kilometri din jurul Sighisoarei.
Felul in care el se poarta cu istoria noastra si cu locurile natale ar trebui sa fie normalitate, nu exceptie. Totusi, cred cu tarie ca in fiecare oras gasim oameni ca el, trebuie doar sa deschidem ochii si sa vrem sa-i intalnim. Asa cum in jurul nostru exista povesti de exceptie, cum e cea a bisericii din Richis si a domnului Schaas, despre care tot vorbesc de doi ani incoace. Credeti-ma, o sa mai vorbesc inca doia ani de acum inainte, cel putin, si tot n-o sa gasesc cuvintele care sa descrie ceea ce se gaseste acolo, intr-un sat care, odata, era tare bogat si mandru. E o poveste care ma lasa cu gura cascata de fiecare data cand o ascult (acum doua zile am ascultat-o pentru a patra oara), iar voiciunea lui Herr Schaas (in varsta de 94 de ani) ma face sa-mi doresc sa ajung sa am macar jumatate din puritatea sufletului lui atunci cand o fi sa imbatranesc.
Descopar zi de zi o Romanie frumoasa. Cealalta Romanie, aceea care mi-e lipita de suflet si pe care nu vreau s-o parasesc vreodata. Cu locuri pline de liniste, pace, iarba verde si multa istorie.
(bucata din zidurile bisericii fortificate de la Mosna, primul obiectiv turistic romanesc vizitat de Printul Charles; doamna care ne-a primit ne-a spus asa: “Ii multumim si azi pentru vizita lui, ca doar datorita acestei vizite niste ochi s-au intors spre noi si am primit bani pentru restaurare.“)
Intoarceti-va ochii de la scandaluri cu hayssami, plagiatori, copii regali, bacalaureati si ebe. O sa descoperiti o alta lume in jurul vostru. Cealalta Romanie.
