Si despre concertul Vama

Vineri seara am fost la Vama, in The Note. Nu singura, ci cu bloggeri, of course, ca nu se mai intampla nimic in orasul asta fara ca bloggerii sa fie prezenti. Amin.

Nu pot vorbi despre concertul Vama fara sa vorbesc despre The Note. Nu pot vorbi despre noul The Note fara sa vorbesc despre concertul Vama, pentru ca la deschiderea oficiala n-am mai ajuns, ceea ce inseamna ca impresia din seara de vineri e singura pe care o posed.

Asadar, despre club. E la fel. La fel ca acum doi ani, au inteles ca a pune barul in mijlocul clubului nu a fost cea mai buna idee a lor si l-au mutat la loc, pe peretele lateral. N-am observat scaunele, canapelele si mesele in detaliu, nu-i treaba mea sa ma preocupe astfel de chestii, eu incerc sa oberv oamenii si actiunile lor. Ca de exemplu, sefa de sala, sau ce-o fi, care a gasit de cuviinta sa ne ridice de la o masa pe care nu era placuta cu “rezervat”, pe motiv ca “a, am uitat s-o punem, dar toate mesele sunt rezervate”. Atunci de ce am auzit de la masa alaturata, fix cu 10 secunde inainte sa ne ridice pe noi, ceva de genul: “ridica-i pe aia si da-ne noua masa, ca m-au sunat niste prieteni ca vin incoace”. Corect, ne-am luat si ne-am carat.

Am ajuns la barul de sus, la o masa indepartata, care ne dadea ocazia sa vedem la fix matreata din capul chitaristului. Si sa ne comandam bautura de la bar, ca n-aveam ospatar acolo. Nu-i bai, barmanul e un tip foarte misto, asa ca va recomand zona aia, daca va nimeriti prin The Note, vedeti tot (dar n-auziti nimic, nici macar muzica) si va mai si amuzati cu omul de la bar.

In rest, acelasi club pe care il stim cu totii si care n-o sa aiba niciodata clientii elevati la care viseaza, din simplul motiv ca aia nu exista. Exista, insa, importantii aia care n-o sa aplaude niciodata la un concert, din simplul motiv ca aplaudatul e pentru pulime; mai exista infatuatii care se uita intelectual la toti prostii care se extaziaza la inceputul unor melodii si care, mai apoi, incep si ei sa sara, hipster-style, semn ca alcoolul a ajuns acolo unde trebuie. Insa oamenii aia pretiosi pe care ii vrea The Note o sa mearga in continuare la Opera si la teatru, pentru un concert.

Despre concertul Vama. Am trait sentimente contradictorii in timpul concertului. Cand a aparut Chirila pe scena, am avut impresia ca vad un cocalar trendinez (nush daca exista asa ceva, dar daca nu exista, tocmai l-am inventat), cu o freza scoasa direct de pe catwalk-ul de maidan (un fel de creasta de cativa centimetri, ciufulita la varfuri, pana mea, ii greu de descris), imbracat cu niste pantaloni ciudati, pareau de trening, dar avea curea la ei (?!?!?) si un fel de haina subtire, tip halat, cu cordon. Ciudat, zic.

Nu mai tin minte piesele pe care le-a cantat, nici nu le-am auzit cu trebuie din locul in care eram, insa pot sa spun un singur lucru: la un moment dat a inceput sa ma irite sensibilitatea studiata a lui Chirila, acel patos adolescentin combinat cu sarituri pe scena. Recunosc, omul e bun de show, a cantat vreo doua ore jumate (cu o pauza de un sfert de ora), timp in care n-a stat o clipa, insa s-a chinuit prea tare sa arate ca simte ceea ce canta. Plus ca satira politica nu-l prinde deloc, cu atat mai putin satira despre oamenii zilelor de azi, avand in vedere ca era imbracat dupa ultimul strigat (de durere) al modei.

Una peste alta, cred ca celorlalti le-a placut. Mai ales fetelor din fata scenei, care au simtit la propriu sudoarea fruntii lui Chirila. Erau simpatice, dragele de ele, cum incercau sa cante, dar nu mai stiau versurile, si, in tot timpul asta, nu-si dezlipeau privirile adulative de pe artistul care mai avea putin si se desfacea din incheieturi. Totusi, mi-a placut la nebunie un moment: acela in care instrumentistii trupei au dat o mostra de blues de ala vechi, fain, cum imi place mie, dar cred ca mai sunt maxim trei oameni care au observat si apreciat momentul.

Sunt curioasa, totusi, cum s-a desfasurat seara urmatore aceea in care s-au adus carti in schimbul licorilor bahice…

Tweet