Si eu am fost actrita!

Clasa a II-a, final de trimestru 2 (ca asa era pe vremea aia, 3 trimestre scoala, unul – vacanta mare), ne pregateam pentru vacanta de primavara. Invatatoarea noastra (care era, de fapt, suplinitoarea, ca “tova” era in concediu de maternitate) trebuia sa faca o serbare cu noi, pe subiect de “vestitorii primaverii”. Ne-a impartit tuturor rolurile, iar mie imi revenea cea mai grea parte (ca eram sefa clasei si asa trebuia sa fie): aveam de invatat o poezie cu vreo 10 strofe (poate nu erau chiar 10, dar era lunga rau) in vreo 3 zile, lucru destul de greu de facut, ca pe langa temele care imi dadeau batai de cap, mai voiam sa ies si la joaca sa haladuiesc pe strazile cartierului cu prietenii mei.

Am mers acasa si le-am zis alor mei ca tre sa invat o poezie. Le-am aratat-o, iar tata, ca de obicei, si-a luat asupra lui sarcina de a ma invata poezia. A considerat ca trei zile e timp berechet, ca doar copilul lui era cel mai bun din clasa si am lasat-o pe ziua dinaintea serbarii, dupa-amiaza, citez “n-are cum sa-i ia mai mult de doua ore”.

Ei bine, in ziua stabilita am venit de la scoala, am mancat si i-am asteptat pe ai mei sa vina de la munca (eu ajunsesem la 12, ei pe la ora 15), iar la vreo ora dupa ce au ajuns, m-am apucat cu tata sa invat poezia, convinsa fiind ca o sa am timp si de vreo ora doua “pe-afara”. Numai ca mie imi statea capul numai la joaca, iar cele 2 ore “suficiente” s-au transformat in vreo 7, iar eu, din bucuroasa ca o sa le fac pe toate, eram o masina plangacioasa, ca nu-mi intra poezia aia in cap nicicum.

Si da-i si lupta, si lupta si da-i pana cand taica-meu, istovit de urlete si nervi, a renuntat, a zis ca asta e, ma duc la serbare cu cat stiu, ca el n-are ce sa mai faca. Iar eu am adormit plangand de frustrare.

Dimineata devreme, cred ca nu era ora 6, ai mei erau inca acasa, nu plecasera la munca, m-am trezit si mi-am dat seama ca stiu TOATA poezia. Am dat buzna in bucatarie si fara sa zic nimic altceva am inceput s-o recit. Cred ca aia a fost ziua in care ai mei au multumit cerului ca nu eram, totusi, o tolomaca. A venit serbarea, am fost admirabila, desigur, am primit o gramada de felicitari si am uitat tot ce patimisem cu o zi inainte.

Sa fii actor la o varsta frageda nu-i lucru usor. Asta inseamna, pe langa alte sacrificii, ore in sir de repetitii, renuntat la a merge cu prietenii la chefuri, imbinat scoala cu orele de actorie si asa mai departe. Insa niste oameni minunti au hotarat ca in Romania tebuie rasplatite cumva tinerele talente si au facut un festival numai al lor, in care se desfasoara o competitie intre liceele romanesti care au trupe de teatru.

Festivalul se numeste Ideo Ideis, se intampla in Alexandria chiar acum, pana in 11 august si a ajuns la a 6-a editie. Eu o sa merg vreo 650 de kilometri sa-i vad pe acesti copii pentru care teatrul inseamna, deja, o meserie, iar ca entuziasmul meu sa fie si mai mare, merg sa sustin o echipa de tineri liceeni din Timisoara, trupa Hooleelogans, care se afla deja la a 6-a participare si de la care (am inteles ca) sunt multe asteptari, pentru ca e una din trupele care a luat cate un premiu aproape in fiecare an.

Deci, ne citim incepand cu 7 august, din Alexandria.


One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *