Trivialitati

Oricat de ciudat ar parea, injuraturile pe care le gasim in filme sau in carti nu sunt intotdeauna triviale. Trivialul e, prin definitie, obscenitate, vulgaritate sau banalitate, depinde de contextul in care e folosit cuvantul. Dar o injuratura care vine in sustinerea unei idei, nu e intotdeauna triviala.

Nu mi-a venit din senin treaba asta cu injuraturile. Acum cateva zile am vazut la Sorin Grumazescu un status pe care am vrut sa-l combat atunci, insa stiam ca daca ma ambalez, n-o sa fiu in stare sa explic coerent ce vreau sa spun. Asa ca am stat, m-am gandit, mi-am amintit niste momente din filme (si niste carti citite) si acum sunt gata (cred) sa explic de ce nu e atat de rau sa se injure in filmele romanesti (sau in orice alte filme; sau in carti). Sigur, cu moderatie si intotdeauna in spiritul filmului.

Filmele romanesti facute pana in ’89 nu au cum sa fie de referinta (si ma refer aici strict din perspectiva limbajului obscen). Intr-o societate in care ne era controlata pana si painea zilnica, nu poti sa dai acele filme drept exemplu. Sunt convinsa ca si Sergiu Nicolaescu si Nicolae Corjos si Geo Saizescu (sau altii) ar fi scapat cate o injuratura neaosa romaneasca, daca ar fi stiut ca trece de cenzura. Poate ca s-a si intamplat asta, in secventele brute, netaiate la montaj, dar nu vom sti niciodata. Pe de alta parte, actorii si scenaristii trebuiau sa fie extrem de subtili in a exprima pe pelicula exact ceea ce voiau sa transmita, iar trivialitatea si-a gasit loc chiar si acolo unde nu erau cuvintele care sa exprime ideea generala. Si da, “grijania ma-tii” si “ceapa ma-tii” sunt tot injuraturi, poate mai grele decat altele.

O mostra, un monolog despre sex si relatii:

Ideea e ca nevoia de a vorbi pe bune exista si atunci, la fel cum exista acum. Doar ca acum se poate exprima, atunci era nevoie de tertipuri pentru a face asta.

Injuraturile sunt mai greu de digerat spuse in limba materna. Sunt convinsa ca si pentru americani prima scena in care se vorbea mai liber a fost destul de socanta, chiar daca foloseau acele cuvinte zilnic: intotdeauna e altfel cand le auzi in difuzoarele de la cinema.

Cuvintele obscene exista in si in literatura romana. Cel mai recent exemplu e cartea lui Octavian Soviany. “Viata lui Kostas Venetis”. In carte se foloseste excesiv cuvantul “malahie“, fara sa fie vulgar sau obscen, ci, pur si simplu, in spiritul cartii: analiza unei vieti decadente, depravate, a unei scursuri care nu se poate numi om. Cum ar fi sunat viata lui Kostas fara aceste cuvinte care sa ne trimita pe noi, cititorii, in acea atmosfera degradanta? Si daca as vedea o ecranizare a cartii (ceea ce imi doresc foarte tare), ar fi o mare pierdere sa nu se foloseasca exact aceleasi cuvinte, care au darul sa continue atmosfera si s-o desavarseasca intr-un tablou complet a ceea ce era viata depravata de suburbii.

Una din scenele mele preferate dintr-un film e monologul lui Edward Norton din “25th Hour“. Inlocuiti cuvintele in engleza cu echivalentul lor in romana si veti gasi o lunga injuratura. Echivalentul romanesc al acestei injuraturi ar fi momentul aproape-violului din Asfalt Tango (dar Edward Norton a injurat vreo 4 minute, a noastra tine vreo 30 de secunde). Sigur, daca altii o fac, nu inseamna ca trebuie s-o facem si noi, dar nu vreau sa spun decat ca valoarea filmului nu e data de cantitatea de limbaj obscen, ci de felul in care acesta e folosit pentru atmosfera pe care trebuie sa o transmita.

A venit momentul sa nu ne mai legam de forma unor lucruri si sa le privim in ansamblul lor. Sa lasam pudibondismul exagerat pudoarea pentru niste vremuri care au apus. Sa nu ne mai fie rusine sa ne uitam la corpurile noastre care se vad in oglinda din baie, atunci cand iesim de la dus, sa ne asumam faptul ca, la fel ca orice alta natie, avem si cuvinte grele in vocabular. Cuvinte pe care nu trebuie sa le folosim, dar nici sa mai rosim ca niste pustoaice virgine atunci cand le auzim in gura vreunui actor care isi sustine rolul cu o injuratura bine plasata.

Tweet