Sibiu. Acasa.

Cand am plecat din Timisoara marti, eram destul de nelinistita. Nu mai dormisem o noapte intreaga de ceva vreme si ma asteptau 3 zile de bobinat prin Sibiu, orasul care nu intotdeauna ma primeste asa cum ar trebui…

Bineinteles ca furia rosie iar mi-a dat de furca (cred ca de aici venea si nelinistea mea), am pierdut cam 3 ore incercand s-o aduc pe drumul drept. M-a prins noaptea pe drum si, asa cum ma asteptam, drumul a fost infernal, nu-i chiar misto sa conduci rupt de obosit pe un drum nemarcat, cu zeci de masini care vin din sens opus si iti lumineaza retina pana la ultimul nerv. Picatura care a umplut paharul a fost la sosire, cand am incercat sa deschid poarta pentru masini, la curtea alor mei, si mi-am prins degetul mare de la mana stanga de am crezut ca las in maner o bucata din el. M-am pus in fund, langa poarta larg deschisa, in noroi, si am plans sanatos. Acum e negru. Degetul. Sper sa nu cada.

Ieri m-am trezit direct cu o durere de spate infernala. Atat de infernala incat nu puteam respira. Nici acum nu respir prea bine, da’ ma dau cu tot felul de creme, asa ca e suportabila durerea. Tre sa stau putin intr-o parte cand vreau sa respir mai adanc, dar in rest e ok, disimulez cu gratie 😉

Stati, ca stiu sa zic si de bine: m-am simtit minunat in Sibiu. Am vizitat locuri vechi, am gasit altele noi, am fost rasfatata de prietenii mei si am reusit sa stau de vorba serios cu sora-mea. Ceea ce-i foarte bine.

Ca un fel de PS: sibienii conduc la fel de agresiv ca bucurestenii, doar ca mult mai prost. Imi pare rau sa zic asta despre ei, dar am senzatia ca oamenii astia de aici sunt mega-frustrati de apelativul “provinciali”. Desi poate ca soferii aia de care ma plang eu sunt sibieni veniti din Valcea. Ca, nu stiu daca stiti, dar in Valcea popa spune cam alte cuvinte cand boteaza un bebe: “In numele Tatalui si al Fiului, ia drumul Sibiului”.

Tweet