Simplitate
Imi place sa fiu o femeie simpla, desi de prea multe ori ma complic inutil. Asa facem toate. Ne relaxam atunci cand n-ar trebui, ne incrancenam prea tare atunci cand ar trebui sa privim lucrurile cu mai multa detasare.
Dar, in numele soarelui, cand, unde si cum, exact, am pierdut din abilitatea de a trai linistit, in ignoranta (care nu e neaparat un “bliss”, dar asta e alta discutie) si in ce moment am hotarat ca sinceritatea absoluta, absurda, e calea spre o relatie fericita si implinita? De cand am inceput sa luam drept modele femeile care accepta cu seninatate ca barbatul sa le insele (“for the greater good”, cum zic fratii nostri americani), acceptand ca uneori trebuie sa se intample si asta ca sa fie bine in viata?
Ma simt captiva intr-o complicitate generala pe care n-am vrut-o niciodata. Multe, prea multe femei vad emanciparea si evolutia sinelui ca pe o intelegere tacita: “suntem puternice, independente, ascundem ce simtim si ne facem ca nu ne pasa”. Daca asta inseamna sa fii o femeie puternica si independenta, sper sa nu ajung niciodata asa.
Iubirile sunt ascunse ca si cand ar fi o rusine sa simti. “Nu-i arat ca imi pasa, daca lui nu-i pasa si ma fac de ras?” Sentimentele reale sunt inlocuite cu fatada nepasarii pana cand ajungem sa credem ca asta e, de fapt, ceea ce ne dorim: o nepasare continua, mimica inexistenta, privire de gheata.
Sunt o femeie simpla si iubesc cu pasiune. Nu mi-e teama sa arata ce simt, atunci cand simt, nu ma imtereseaza sa fiu puternica intr-un halat de baie, dupa o noapte lunga si alba. Cer la fel de mult pe cat ofer, atunci, pe loc, fara sa planific ceva. Viitorul e prea departe si “acum” e tot ce conteaza.
Daca gandesc simplist si de moda veche, asa sa fie. Daca asta arata ca sunt limitata la creier (vorba unui bun prieten), e perfect, nu trebuie sa demonstrez nimanui contrariul. Si, in fine, daca asta ma plaseaza cu succes in tagma tarancutelor care cer de la barbatul lor sa le fie aproape si sa nu le insele, accept cu bucurie. Pentru ca nici in ruptul capului nu pot sa inteleg de ce e un apanaj al inteligentei faptul ca accepti cu nonsalanta infidelitatea omului de langa tine sau admiri o astfel de femeie.
Da, atat de tare m-a enervat un personaj de film. Spuneti-mi ca-s ingusta la minte si ca acest personaj e mult mai mult de atat (da, stiu, e o femeie pe picioarele ei care arata mult mai mult decat bucata asta din viata ei, care m-a enervat pe mine). Spuneti-mi ce vreti, eu raman la simplitatea mea: “e treaba ta ce faci, dar nu ma apasa cu sinceritate absurda”.
Foto: Keep Tt Simple by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet
Oltea, simplitatea ta ar trebui share-uita mai mult, pentru ca e frumoasa si prea multa lume a uitat de ea. Imi place mesajul asta si felul simplu in care e spus. Patosul e o latura frumoasa a simplitatii si chiar e inspirationala bucatica asta de mentalitate pe care ai impartasit-o aici.
Gabi, din pacate simplitatea a ajuns sinonima cu “lipsa de viziune”, chiar daca ne referim la relatiile personale. e greu s-o pastrezi, e si mai greu s-o recunosti si s-o transmiti
Avand in vedere ca si ea facea acelasi lucru din cand in cand, ba ea si cu sentimente, mi se pare ca relatia lor e ceva un pic diferita si are elemente de conventie, precum si un fel de dragoste ciudata ca un parteneriat, dincolo de alte evenimente trecatoare. Eu nu ma vad o astfel de femeie, dar pot intelege. Sau poate n-am cunoscut barbatul acela cu care sa fiu atat de sigura de sentimentele reciproce incat sa nu-mi fie teama de trecerea altor persoane prin viata noastra. Gandeste-te in felul asta: e lucrul cel mai simplu – oamenii se iubesc dincolo de orice – iar toate celelalte nu conteaza.
Poate e mai simplu decat vedem noi din afara