Sportiv de Timisoara: Dragos Andrei

Dragos Andrei e conducator de joc la BC Timisoara. Cateodata si extrema. Sau cateodata si conducator de joc, depinde. Ce trebuie, aia joaca. L-am cunoscut in toamna lui 2010, el era proaspat venit in lotul timisorean, eu ma ocupam de promovarea online a echipei. Mi-aduc aminte cat timp mi-a luat sa-l conving sa nu-mi mai spuna “sarut mana” si ca e in regula sa povestim mai mult, ca nu e niciun pericol: nu eram bau bau, doar omul care incerca sa promoveze echipa cunoscandu-i pe ei, cei ce o alcatuiau, mai bine. Dupa mai bine de doi ani de cand ne stim, a acceptat sa stam de vorba, intr-un soi de interviu pe care mi-l doresc de foarte multa vreme. E unul dintre oamenii care mi-au ramas foarte dragi, il identific cu echipa pe care eu am cunoscut-o si in care am investit mult suflet. Un copil ambitios, un barbat calm, un sportiv constiincios, asta inseamna pentru mine Dragos. Sper sa reusesc sa va fac si pe voi sa il cunoasteti si sa-l urmariti pe mai departe in meciurile pe care BC Timisoara le are de jucat intr-un sezon care abia a inceput.

“Timisoara e casa mea”

E un soare minunat afara si Dragos ma asteapta pe terasa de la Coffee Island (un loc despre care o sa va povestesc separat, e raiul cafelei acolo). E un loc in care a investit foarte mult, pe langa bani: timp (foarte pretios pentru el, are foarte putine momente in care e liber), pasiune, munca. Ne bucuram de revedere, insa il vad putin obosit. E clar ca noua afacere il solicita mult si ca antrenamentele si meciurile echipei sunt, deja, foarte numeroase. “Ce faci”, il intreb, “ramai in Timisoara definitiv?” (s-a nascut si a crescut la Ramnicu Valcea, a jucat acolo o perioada, apoi a mers la Targoviste si la CSM Otopeni, ca intr-un final sa semneze, deja, pentru al treilea sezon consecutiv, cu BC Timisoara)

“Da!”, imi spune, fara sa clipeasca. “Vreau sa fac din Timisoara casa mea, e locul in care ma simt cel mai bine, dupa orasul in care am crescut. Nu exista comparatie cu alte orase in care am jucat si am trait. Ori am avut eu foarte mare noroc, ori asa sunt oamenii aici: calzi, primitori, prietenosi, gata oricand sa te ajute daca ai nevoie.”

“Si la club?”

Rade. “Nu depinde de mine, dar eu n-as pleca niciodata de aici. Stii, insa, cum e viata noastra, a sportivilor, orice se poate intampla. Aici am parte de mult respect din partea lui Leo (de Maio, presedintele BC Timisoara – nota mea), e un om foarte corect care ma sprijina foarte mult si din parte caruia am primit, intotdeauna, un tratament mai mult decat bun, chiar daca lucrurile n-au mers intotdeauna conform asteptarilor. A crezut in mine tot timpul si m-a motivat in consecinta.”

Un sportiv are timp de dragoste?

Viata sentimentala a lui Dragos e la fel de complicata ca si viata lui sportiva. Asa se intampla, e nevoie de multa rabdare si intelegere pentru a duce o relatie care se desfasoara in pauzele dintre antrenamente sau cantonamente. Iar cand amandoi sunt sportivi, e aproape imposibil. Logodnica lui e Annemarie Parau, baschetbalista si ea, la Satu Mare. O vad frecvent la meciurile Timisoarei si despre el stiu ca merge cat poate de des sa o vada jucand. Intalnirile lor sunt rare si, cu toate astea, isi planuiesc o viata impreuna.

“E greu. Daca vara trecuta am stat tot timpul impreuna, vara asta nu ne-am vazut aproape deloc. Imediat dupa incheierea sezonului, ea a plecat la lotul national. Cand s-a intors, am plecat eu. Pana sa ne dezmeticim, a trecut vara si am reinceput amandoi antrenamentele. Acum, de cand exista si afacerea, e si mai greu decat inainte, e inca un lucru care ne impiedica sa ne vedem mai des. Ma consolez cu ideea ca tot pentru noi si viitorul nostru fac asta.”

Cand vorbeste despre Annemarie, vocea i se schimba si devine moale, calda si calma. Are un zambet mic in coltul gurii pe care stiu sigur ca nu si-l cunoaste, dar care ii schimba complet figura: devine barbatul responsabil pentru viitorul lui si al celei de langa el, omul care se lupta sa asigure un trai multumitor pentru momentul in care amandoi vor renunta la sport.

“Dar cafeaua e considerata a fi un viciu si e rareori spre deloc asociata cu un sportiv”, ma minunez eu de alegerea pe care a facut-o, aceea de a investi intr-un business cu cafea.

“Eu am vazut asta ca pe o oportunitate, ca pe un loc in care sa-mi cladesc viitorul. Sigur, acum am un salariu bun care imi asigura un trai mai mult decat decent, dar n-o sa fac sport toata viata.” Asociatul lui vine la masa si ma lamureste: “Il invat sa faca afaceri asa cum stim sa facem noi, in Grecia. Gandim pe termen lung, eu il invat din pasiunea mea si din felul in care stiu sa conduc o afacere, el munceste si baga la cap.”

“Tata era cel mai mare fan al meu. Dar si cel mai mare critic.”

Ca e muncitor si constiincios stiam deja. Si mai stiam ca de fiecare data cand e pe teren incearca sa dea tot ce are mai bun. Asa s-a intamplat anul trecut in martie cand, la cateva ore dupa ce a aflat ca tatal lui a murit, a jucat in meciul contra celor de la Pitesti, uimind pe toata lumea cu motivarea de care a dat dovada. A fost, poate, cel mai greu moment al vietii lui de pana acum, iar el a ales sa-l traiasca pe teren.

“Eram la antrenament cand ma sunase mama sa-mi zica, dar eu nu-mi iau telefonul cu mine, il las in camera. Cand m-am intors de la sala, am vazut apeluri pierdute de la toata familia. Dragan si Ilie stiau deja (Dragan Petricevic, antrenor al BC Timisoara la acel moment si Ilie Tritoiu, manager sportiv – nota mea), ca-i sunase mama. Hotarasera sa nu-mi spuna pana dupa meci, insa eu am sunat-o pe nasa mea si ea mi-a zis ce s-a intamplat.

Tata era cel mai mare fan al meu. Pentru el am jucat in meciul acela, stiam sigur ca ar fi fost primul om care mi-ar fi spus ca trebuie sa joc. Parintii mei se pregateau sa vina la meci, veneau de fiecare data cand jucam la Pitesti si stateau intotdeauna pe aceleasi scaune. M-am uitat in tribuna in timpul meciului si l-am vazut pe tata. Statea acolo, ca de obicei, in acelasi loc.”

Amintirea tatalui il emotioneaza foarte tare. Se simte inca o legatura foarte puternica intre ei. Dragos se lupta cu lacrimile si mie imi pare rau ca l-am intrebat de acest episod din viata lui, care inca se deruleaza. Atunci, in martie 2011, a facut un gest incredibil cand a intrat in teren, jucand pentru tatal lui. Ii e dor de el si ii e dor de felul in care il motiva atunci cand facea un meci prost.

“Aseara (dupa meciul cu BCM Pitesti – nota mea) am simtit foarte tare nevoia sa vorbesc cu el. N-am jucat bine, n-am jucat ce trebuie si el era, intotdeauna, cel care imi explica unde am gresit si de ce. Era cel mai mare fan al meu, dar era si cel mai inflacarat critic. Cauta articole pe internet si mi le trimitea. Nu stiu unde le gasea, ca eu nu dadeam niciodata de ele. Avea un dosar unde erau printate toate articolele despre mine. Si acum, acasa, e o camera unde sunt toate medaliile, cupele, tricourile, tot ce am castigat pana acum in cariera de baschetbalist.”

Baschetul – refugiul din realitate

A fost sportiv de mic, avand norocul unor parinti care l-au indreptat spre sport: inot, fotbal, atletism, tenis, ping pong. Apoi, verisoara lui s-a mutat din Scornicesti in Valcea si a vrut sa faca baschet. A mers si el cu ea si i-a placut. Nu s-a gandit vreodata sa faca o meserie din sportul asta, cumva l-a ales, s-a intamplat.

“In liceu jucam in divizia B. Aveam timp si de antrenamente si de scoala, nu simteam ca mi-e greu sa le fac pe amandoua. Pe teren ma simteam liber, baschetul era refugiul meu din realitate. Mi-am luat bacalaureatul cu 9,69 si mi-am inchipuit ca pot sa fac si facultatea la fel cum am facut liceul: combinand cu sportul. Am intrat la Facultatea de Constructii, in Bucuresti, si jucam acasa, cu Valcea, in divizia A. Aveam stipulat in contract abonament la Dacos, sa pot pleca la examene si la cursuri. In paralel m-am inscris si la informatica manageriala, la facultatea romano-americana. N-am putut sa ma descurc si cu scoala si cu baschetul, in prima liga nu mai era asa lejer ca in a doua divizie. Am renuntat la constructii dupa primul an, dar am continuat informatica manageriala, pe care am si absolvit-o, patru ani mai tarziu.”

In loc de final

Poate Dragos Andrei nu e cel mai bun baschetbalist din prima liga a Romaniei. Poate nici cel mai tehnic sau cel mai dedicat. Insa, cu siguranta, e unul dintre oamenii pe care ii vrei, daca esti antrenor, la echipa ta. Pentru ca e corect si muncitor, sufletist, pasionat si implicat.

Stand de vorba doua ore, mi-am dat seama ca nici eu nu il cunosteam pana acum. Probabil nici acum nu il cunosc, dar am mai aflat o particica din el, pe care v-o transmit si voua. Pentru ca Dragos Andrei e unul din romanii cu care ne putem mandri. Iar Timisoara si baschetul de aici se bucura sa-l aiba in preajma.

PS. Dau din casa: lui Dragos ii place sa si citeasca. Acum doi ani, la o deplasare, am mers cu autocarul oficial al clubului si am vazut ce citea la momentul acela: o carte de-a lui John Grisham. Orice prieten al lui Grisham e prietenul meu, am zis

*sursa poza 1 si 3 – arhiva personala Dragos Andrei; poza 2 – CSU Fans

Tweet