Sziget, festivalul care inca vibreaza
Cu cateva saptamani in urma, ii ofeream Roxanei o invitatie la Sziget Festival 2014, in schimbul unor ganduri, dupa festival. Gandurile au sosit, va rog sa le cititi, sa zambiti si, daca n-ati fost niciodata la un festival de muzica, sa puneti macar unul pe lista in viitorul apropiat.
Cineva tot incearca sa ma faca sa invat ca trebuie sa accept ca viata e alcatuita din momente. Ca tot insemna mereu o suma. O adunare de clipe frumoase, de persoane minunate, de lectii, de trairi. Intr-un fel, ii dau dreptate. Cel mai bine am invatat lucrul asta la cele 17 festivaluri (da, 17) la care am participat anul acesta. Am cunoscut sute de oameni frumosi alaturi de care am trait experiente de tinut minte, care m-au invatat multe. Cel mai important lucru a fost faptul ca trebuie sa ii apreciez, sa traiesc clipele, intens, sa fiu acolo, atunci. Pentru ca s-ar putea sa nu ii mai vad niciodata. Dar povestile raman aproape de sufletul meu. Prin amintiri, cuvinte, poze, sunete, mirosuri. Iar de la Sziget am adunat destule cat pentru o viata, sau cel putin pana la urmatoarea editie.
As putea povesti la infinit despre acest festival. Daca stau sa ma gandesc, as putea scrie chiar o carte. Asta nu doar pentru ca a fost un vis implinit, ci pentru ca nu se poate face un rezumat la frumusete. In plus, de fiecare data cand ma gandesc la insula, imi amintesc alte lucruri traite, fie ca e vorba de atmosfera, de trupe, de trairi. Sapte zile, 23 de trupe si artisti, doua persoane cunoscute si sute de mii de oameni nou-nouti. In trei cuvinte, un loc exceptional. Da, am trait multe acolo, in inima Budapestei si ar fi practic imposibil sa transmit fiecare clipa si sa povestesc despre fiecare concert. O sa incerc, totusi, sa adun cateva cuvinte pentru a va spune cat de frumos a fost.
Trebuie sa mentionez ca am studiat festivalul inainte, pe unii artisti ii ascult de mai bine de 10 ani, am participat la multe astfel de evenimente, poate nu la fel de mari. Cu toate acestea, pot spune ca nu aveam idee ce ma asteapta. Ma tot intreb cum reusesc cativa oameni sa adune la un loc minunatiile astea: arta, muzica, teatru, oameni din toata lumea, mii de activitati.
Primul lucru care m-a surprins a fost faptul ca am primit un pasaport. Mai tarziu i-am inteles sensul, era intr-adevar ca o alta tara, una din afara acestei lumi. Stiu ca poate suna exagerat sau ca e un cliseu, dar nu stiu cum altfel sa descriu toate astea. La un moment dat am gasit si vamesii. Apoi m-a uimit cat de apropiati sunt toti oamenii de tine, cu exceptiile evidente. Uneori o privire era de ajuns pentru a ajunge la zeci de minute de povesti. Ceea ce era mult, in conditiile date. Mi-a placut si faptul ca acolo simteai, pe propria piele, ca oamenii sunt darnici, ca pot sa te faca sa simti ca nu duci lipsa de nimic, ca oriunde te-ai afla, cineva iti va oferi o bere, o tigara, sau chiar si ceva de mancare. Iar de la sponsori am primit de toate, de la ochelari de soare cat pentru cinci veri, la evantaie si pistoale cu apa, ca sa ne racorim.
Chiar daca am fost 400 000 de mii de oameni, organizatorii au avut grija sa nu ne plictisim niciodata. Ba mai mult, erau atat de multe de facut, incat nu stiu daca ar fi fost de ajuns trei editii sa bifam toate activitatile. Am participat, totusi, la cateva chestii dragute. Am facut chestionare, am invatat despre cultura israeliana, ne-am facut poze pentru pasaport, am jucat twister cu steaguri, am gasit locul cu masaj gratuit ( face bine dupa o saptamana de dormit in cort), am gasit romanii si ne-am pozat sub steag, am cantat, in miez de noapte, la tobe improvizate din extinctoare si piese de masini.
Ce mi-a placut foarte mult au fost culorile festivalului. Veselia oferita de ele se auzea, se vedea, se simtea. Lampi, corturi, oameni, baloane, steaguri, color party, baruri, scene, decoruri, luminite. Ca si cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, in fiecare zi, la main stage, erau petreceri tematice: flag party, baloon party, color party, serpentines party, beach ball party, bubbles party, si end show cu artificii si tot ce trebuie.
Despre concerte as putea povesti la nesfarsit. Nu vazusem nici o trupa de acolo, exceptand Bonobo. Cu toate astea, sentimentul a fost diferit la fiecare in parte si am apreciat alte lucruri la toate trupele. La Placebo aproape am plans de bucurie. Am vrut sa ii vad de cand ma stiu. Nu m-au dezamagit. Au fost exceptionali prin simpla prezenta. Au sunat foarte bine. Au comunicat frumos cu noi. Tot atunci m-am simtit extrem de mica pentru ca am aparut pe ecranul imens, langa alte zeci de mii de oameni. Incredibil sentiment. La Qeens of the Stone Age am ajuns la steagul romanilor, ne-am facut prieteni noi si ne-am simtit ca acasa. Acum ca festivalul s-a incheiat, pot plasa cu usurinta concertul acesta in top trei al festivalului. Piese pline de energie precum: No one knows, My God Is the Sun, Feel Good Hit for The Summer, Fairweather Friends, Sick Sick Sick, Go With The Flow si A song for the dead. Ele m-au vindecat de orice pesimism. Va mai spun si de Imagine Dragons. Ce mi-a placut foarte mult la ei a fost toata energia lor. Dan Reynolds sarea, dansa si cu toate astea, canta perfect. A stiut cand sa dea cuvantul celor din public. A coborat alaturi de noi. Toate vocile noastre au devenit una puternica. Mi-au placut mult si ANTI FLAG, NOFX, Miles Kane, Korn, The Kooks. Sper ca nu am uitat pe nimeni.
Dupa toate astea ma intreb: cum sa traiesc in prezent si sa nu ma gandesc la minunea asta de festival, macar o data pe zi?
Tweet
