Uite, ala-i omul rau

“Aratati cu degetul spre mine si spuneti: el e omul rau! Si ncercati sa nu faceti ca mine, dar eu trebuie sa fiu aici ca sa va arat voua cat de buni sunteti, prin comparatie.” (Al Pacino – Tony Montana in “Scarface”)

Am revazut azi noapte filmul asta, il dadeau pe Antena 1 la o ora indecent de tarzie. Desi il vazusem, de cateva ori chiar, niciodata nu m-au izbit cuvintele lui Paciono din scena cu restaurantul) aceea in care nevasta-sa il face ipocrit si drogat si pleaca, lasandu-l cu buza umflata), ca aseara. Mi-am dat seama cat de adevarata e vorba aia “daca rau nu ar exista pe lume, n-am sti ce e aia bine”.

O sa incerc sa nu vorbesc de oamenii aia care au un rau fundamental in ei: hoti, criminali, violatori sau mai stiu eu ce scursuri ale societatii. Ci o sa incerc sa vorbesc despre oamenii cu un caracter indoielnic, oamenii aia care iti produc, in cel mai bun caz o strambatura pe moaca sau, in cel mai rau, o crunta dezamagire care iti mai taie o bucata de suflet.

Partea proasta a zilelor de azi e ca nu mai identificam care-s aia buni si care-s aia rai. Am inceput sa cred ca omenirea l-a luat pe Moromete drept exemplu si, chiar daca se ard ingrozitor la limba, toti rad si se veselesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Ba mai fac si o gluma mica pe chestia asta. In ziua de azi, numai daca-l vedem pe unu’ ca Pacino, beat, drogat si cu chef de scandal, mai zicem ca e om rau, in rest, poa’ sa te calce unu’ pe cap linistit si tu sa-i zici: lasa, ba, ca asa esti tu, ce dracu’…

Ma dezamagesc tot mai tare cand vad ca principiile mele devin gandiri gresite pentru altii. Da, gandesc ca mama in unele privinte si, la varsta asta, nu cred ca o sa ma mai schimb. Adica mie mi se pare gresit ca prietena mea, sau colega de apartament sau colega de birou sa si-o puna cu fostul meu prieten. Altora nu li se pare asa, ba chiar incurajeaza acest tip de relatie, cu vorba “ce, ii viata mea, doar nu imi spui cum s-o traiesc”.

Gresit mi se pare si faptul ca, de cele mai multe ori, ajungem sa acceptam situatii penibile, doar de teama de a nu supara pe altii cu izbucnirile noastre. Cum ii ziceam cuiva acum cateva zile: “goana dupa bani si senzatia de apartenenta la un grup e mai puternica decat orice adevar”. Asa ca mergem pe burta, vorbim intre noi, dar niciodata in grup si pe fata. Ca e mai sigur, ma, nu suparam pe nimeni.

Io m-am saturat de vorba asta a noastra, care mi se pare ca un leitmotiv al mentalitatii romanesti: “Pai nu ne putem face de minune”. Ce ospitalitate, ce dragalasenie, ce caldura. Mintea romanului e croita sa nu se faca de rahat in fata altora, dar nu la nivel colectiv, ci fiecare pentru el. Ca daca unul face un rahatel, dintr-o data mii de maini se indreapta acuzator catre el si alte mii de guri se hahaie fara incetare. Gata, l-am gasit pe omul rau, putem sa stam linistiti, ca suntem mai buni.

Mai buni pe dracu’. Radem de ala si ii pupam pe astialalti care mananca la aceeasi masa cu noi. Relativ la aceeasi masa, ca numai curu’ ti-e pe scaun, capul e sub papucul lui.

Tweet