Ziua în care am fost cel mai aproape de moarte

Cu ani în urmă era să mor de câteva ori. O dată în accident de mașină când eram în mașină. Altă dată pe trecerea de pietoni, când a trecutu unul peste mine. Altă dată când am făcut o infecție generalizată. Niciodată,însă, nu m-am aflat atât de aproape de moarte ca vineri seara. Și nici măcar n-am știut cât de aproape de moarte sunt: vineri seara dormeam în patul meu, la aproximativ 600 de kilometri distanță de clubul Colectiv, locul în care atâția tineri au murit sufocați, arși, uciși de nepăsare și de puțină economie la bugetul de patron.

Sâmbătă dimineața am realizat cât de aproape de moarte am fost. Cel mai aproape din viața mea, în ciuda celor 600 de kilometri distanță între mine și clubul morții. Pentru că vineri seara aș fi putut să fiu și eu într-un club (așa cum am fost în fiecare seară a săptămânii trecute), oriunde în România lui „se poate și așa”, și aș fi putut și eu să cad în timp ce mă străduiam să găsesc o ieșire din infern. Realitatea care mă izbește de câte ori citesc că a mai murit un om e asta: puteam să fiu eu; oriunde; în orice moment.

Ziua în care am fost cel mai aproape de moarte e și ziua în care am simțit cea mai mare neputință dintre câte există pe lume. Am vrut să ajut și tot ce-am putut să fac a fost să stau cu Facebook deschis și să plâng în neștire. N-am putut și nu pot dona sânge (la Timișoara nu mă primește dacă n-am 60 de kilograme sau mai mult). Nu pot merge prin spitale cu mancare. Nu pot îmbrățișa pe nimeni. Nu pot mângâia pe nimeni. Nu știu cui să dau bani și oricum n-am să dau cât aș vrea.

Acum scriu din aceeași neputință care mă urmărește ca o vină supremă. Simt o furie pe care n-am simțit-o niciodată. Văd solidaritate în oameni simpli care suferă adânc că nedreptatea asta s-a putut întâmpla și simt aceeași frustrare la ei. Văd poze cu cozi la centrele de donare de sânge și voluntari care se agită să le fie bine, dar simt furia care se adună în noi toți. Și nu înțeleg de ce mama dracului trebuie să ne chinuim atât, de ce trebuiau copiii ăstia să moară ca niște șobolani pentru un pumn de lei.

Vreau să ies în stradă. Să urlu, să strig la toți ăștia care stau acum în case și se ascund de furia mulțimii. Vreau să îi văd în pușcării pe ăia de la club și pe ăia care au dat aviz de funcționare unui club care nu rescpectă normele de siguranță. Vreau să plece criminalul de Oprea de unde e el, vreau să se ducă la dracu` și Ponta, cu toate minciunile și aroganța lui. Vreau să se schimbe oamenii din toate primăriile care dau avize de funcționare pe șpăgi, vreau să se ducă toți banii pe care-i platesc la sănătate către oamenii ăștia care acum se zbat între viață și moarte prin spitale.

Poate (de fapt, sigur) sunt incoerentă. Dar ceea ce s-a întâmplat vineri e mai mult decât o tragedie sau un accident nefericit. E crimă cu premeditare. Șpăgile, durerea de fund, lipsa unor amenzi usturătoare, lipsa unei legi clare despre normele PSI care trebuie respectate, toate astea au dus la moartea unor oameni ca mine. Ca noi. Mă doare. Mă doare durerea familiilor și prietenilor lor, ma doare neputința mea. Mă doare tot în mine și nu mai știu să fac nimic de două zile încheiate. Decât să mă rog. La Dumnezeul meu care e singurul ce poate alina suferințe, nu la Dumnezeul lor fabricat printre ziduri terne și reci, pline de oameni fără compasiune.

Mă doare tot sufletul pentru cei ce se zbat acum între viață și moarte. Sunt deja 30 de morți și vreo 80 în stare critică prin spitale.

Ce ne mai trebuie, oare, până să ieșim să ne urlăm neputința în stradă? Oare ne mai trebuie ceva sau e de ajuns?

Tweet