Excursia pana la Sibiu a fost una usor de cosmar, dar o sa revin cu povestea, vorba cuiva, nu esti blogger daca nu ti se intampla o gramada de rahaturi.

Bineinteles, am ajuns la #hmeet cu doua minute inainte de prima pauza, adica la vreo ora si ceva dupa ce au inceput prezentarile. I-am cerut lui Chinezu pupatura mea zgomotoasa, am imbratisat-o pe Ruxa si am trecut la treaba: o tigara si o cola, ca eram obositi de pe drum. Pauza a fost relativ scurta, insa, si repede am trecut la a doua parte a intalnirii.

N-o sa ma apuc acum sa va povestesc cum s-a desfasurat intalnirea pas cu pas, o sa trec la parti bune si parti rele, cu mentiunea ca imi doresc ca acest articol al meu sa fie privit ca un feedback si in nici un caz ca o critica.

Ce mi-a placut: more…

Vin de la spital. E multa lume acolo. Mile se zbate intre viata si moarte si Ramona, sotia lui se cearta cu Dumnezeu. “De ce Mile? Nu l-a vazut ce om bun este?” “Ma rog. Nu stiu la cine ma rog, dar ma rog sa fie bine”.

E in spital de 4 zile si ieri se stabilizase. Se pare, insa, ca socul a fost prea mare si organismul lui a cedat. Are nevoie de mult sange, ca sa scoata boala din el.

Cu nici o luna in urma, luptam cot la cot cu el, cu sotia lui si cu altii, sa-l salvam pe Daniel. Acum el e cel care are nevoie de noi toti, poate mai facem o minune. Poate cineva de acolo de sus ne aude gandurile si trimite un miracol.

Lupta, Mile, lupta!

LATER EDIT: nu putem dona in weekend, dar incepand de luni dimineata, se poate merge la centrul de donare a sangelui. Doctorii incearca sa il stabilizeze in continuare, starea e critica, urmeaza 48 de ore si mai critice. Speram mult si ne rugam si mai mult. Acum speram ca rinichii sa isi recapete functiile, pentru a trece la pasul urmator. Doamne ajuta!

Dupa cum multi stiti deja, vineri am fost ejectata, la propriu, de la locul de munca. Asta n-ar fi o problema, hotararea conducerii coincidea cu a mea, de ceva vreme nu mai simteam ca e locul meu acolo. Treaba foarte misto a fost ca am fost concediata atunci cand mergeam la buda. Pur si simplu mi s-a spus “azi e ultima ta zi aici”. Evident, au exitat cateva cauze ale ciufuteniei fostului meu sef, dar nu suntem la balci si nu am de gand sa expun aici chestii care tin de confidentialitatea firmei si nici nu vreau sa le expun problemele personale in vazul lumii.

Insa ieri, cand am fost acolo cu gandul pasnic de a incheia toata treaba intr-un mod foarte omenesc, animata fiind de discutia de vineri in care mi sa spus, citez, “pentru mine banii nu sunt o problema, fa-mi calculul pe cat ai sa primesti si vei primi luni toti banii”, am constatat cu stupoare ca n-a fost deloc asa. Ca mi s-au imputat chestii imaginare (a se citi ca nu mi s-a dat nici o explicatie pentru lipsa banilor), la fel cum am fost mustrata pentru faptul ca am cele mai multe minute vorbite, de pe telefonul firmei, in conditiile in care EU FAC VANZARI.

Ideea e alta: nu poti sa lucrezi cu oameni care au impresia ca sunt buricul pamantului si ca tot ce zic si fac e cu titlu de axioma. Nu poti sa ceri diplomatie cand ti se spune “te-o durut in pizda de lucrarea de acolo” (da, cu cuvintele astea). Nu poti sa ceri comportament profesional, cand conversatia conducerii cu clientii (si angajatii) se desfasoara pe un ton care ar pune in dificultate un tenor care a absolvit 3 conservatoare internationale.

As fi putut sa cer omenie. N-a fost cazul. Trebuia sa ma astept sa nu mi se dea toti banii, desi deschiderea mea a fost maxima: am plecat lasandu-le cadou toata munca mea pe un an, chiar daca nu-mi mai primisem salariul de doua luni, chiar daca nu mi se mai deconta benzina de vreo 3 luni, chiar daca…

Noi sa fim sanatosi. Doar ca pe mine nu ma calca nimeni pe cap.

Tz tz tz…n-a mai fost de mult ceva muzica pe aici. Azi dimineata m-am trezit ciufuta, dar incep sa ma simt mai bine. Si uite ce-mi canta in cap de vreo ora, cam asa:

Weekend placut, tralala!

Ma trezesc. Futu-i, iar e fara un sfert deja. Sar in papucii de casa, trag niste haine din dulap si ma intorc spre pat. Ma uit la el cum doarme si imi vine sa-i dau un ghiont, sa-l trezesc. Pe de alta parte, il vad cat de linistit doarme si ma bucur ca nu-i treaz, ca amandoi suntem ciufuti dimineata.

Merg la baie, fac toaleta de dimineata si…sunt gata de plecare. Dar nu pot pleca fara laptop si iar tre sa intru in dormitor. Imi iau laptopul cu cata grija pot si gata sunt. Ma incalt si ma uit pe geam: ce zi e azi? Parca trebuia sa fim undeva pe la mijlocul lui martie, dar afara e peisaj de “Jingle Bells”. Si, probabil, e frig rau.

Ajung la masina, noroc ca am parcat in fata scarii. In namol. Ce naiba, aseara nu era acolo. Namolul, zic. Iau frumusel maturicea pentru zapada si da-i si lupta. De data asta nu eram in tocuri, dar orisicat, nu mi-am dorit noroi pe cizme. Deloc.

Curat masina, plec, in sfarsit. Ajung la birou. Parchez in balta si ma dau jos din masina nestiind ca urmeaza sa fac o baie racoritoare la picioruse. Viata e minunata. Parol!

Mic PS offtopic: particip la concursul de pe Ebucataria. Regulamentul pentru votare se gaseste aici, iar votul se poate da aici, cu click pe stelute (toate cinci, daca va place). Multumesc. Daca o sa castig, promit o masa delicioasa si lipsita de calorii, colesterol si alte chestii daunatoare

Io nu stiu de unde vine moda asta cu “nu va facem factura, ca e prea mica suma”. Ce-i cacatul asta? In lege scrie clar:

“Nu sunt obligate sa emita facturi firmele care realizeaza urmatoarele tipuri de operatiuni:

- transportul persoanelor cu taximetre;

- transportul persoanelor pe baza biletelor de calatorie sau a abonamentelor;

- livrarile de bunuri prin magazinele de comert cu amanuntul si prestarile de servicii catre populatie, consemnate in documente, fara nominalizarea cumparatorului;

- livrarile de bunuri si prestarile de servicii consemnate in documente specifice.

Totusi, obligatia emiterii de facturi pentru operatiunile enumerate anterior intervine in momentul in care beneficiarul solicita factura in mod expres.” (extras de aici)

Nu scrie nicaieri despre o suma minima care poate fi scrisa pe factura. Ba din contra, daca ceri, ca si beneficiar/client, trebuie sa primesti nenorocita de hartie, ca asa-i legea.

In multele mele delegatii prin tara, am fost nevoita de multe ori sa pun bani din buzunarul meu, pentru ca nu primeam factura de la restaurantele la care ma mai opream sa mananc. Placa era aceeasi: “trebuie sa aveti o consumatie de 100 de lei ca sa va emitem factura”. Pai cu dracu’ sa mananc eu, singura, de 100 de lei, ca doar nu gaseam cate un Mariott in fiecare oras prin care treceam. Obosita fiind, intotdeauna imi era lene sa ma cert cu ospatarul/seful de sala/patronul/administratorul.

Azi, un prieten a patit o chestie similara: a vrut sa cumpere un filtru pentru nush ce chestie la un motor, i s-au cerut 30 de lei, a solicitat factura si i s-a spus, senin, ca suma e prea mica pentru factura. Degeaba i-a explicat ca, doamna, imi trebe, ca nu ma pot deconta doar cu bonul fiscal, a fost trimis la plimbare.

No, astia trebe calcati cu garda, zic.

Acum o saptamana si un pic primeam un mail care ma bucura foarte tare: eram invitata sa scriu pe Pandora’s, un blog la feminin, care, ca idee, semana foarte tare cu ceea ce eu si Dojo am incercat sa facem la un moment dat.

Primele mele doua articole au avut, fiecare, cate o comentatoare infocata care s-a straduit sa imi explice cat sunt eu de proasta si de frustrata ca incerc sa imi exprim niste pareri personale care nu coincid cu ale lor. Evident, fara argumente punctate, doar pe principiul “esti proasta, du-te dracu’, io nu-s de acord cu ce zici pentru ca pitong” (cc @OviSirb).

Atitudinea mea vizavi de aceste doua cititoare a fost una destul de zen, incercand sa pun in practica ceea ce am invatat zilele trecute: sa nu ma simt criticata, ci sa iau totul ca pe un feed back venit din partea celor care isi aloca timp sa lase un comentariu la respectiva scriitura.

Din pacate, trebuie sa recunosc ca sunt destul de afectata, pana acum am mai fost combatuta si pe blog, dar intotdeauna disputa s-a desfasurat cu argumente bine dezvoltate, fara sa existe atitudini jignitoare si remarci ofensatoare. Aici nu-i numaram pe cei care m-au injurat, aia exista si vor exista oricand. Iar acum ma gandesc serios sa renunt la ceva ce-mi place, doar pentru ca nu stiu daca sunt pregatita sa fiu calma si placida in continuare, sa nu bag in seama micile rautati gratuite ale celor care ma citesc.

Insa, deocamdata, voi scrie acolo in continuare, pentru ca mi se pare un proiect minunat, pe care il voi sustine oricum, chiar daca fac parte din el sau nu.

Teoretic, e primavara. Practic, avem intre 2 si 4 grade afara. Asta la noi, ca la Bucuresti ninge de rupe. Desi e atat de frig, eu simt cum lumea se trezeste la viata ca dintr-un somn greu, mai greu, mai timid, dar cu o forta care incepe sa se simta tot mai tare.

Si eu ma trezesc. In ultima luna, viata mea s-a schimbat complet. La fel si perceptia despre oamenii din jurul meu. Ma simt mai stapana pe mine decat m-am simtit vreodata. Ma implic in tot felul de proiecte, am avant si energie si incep sa ridic capul, sa vad ce fac oamenii si sa le simt pulsul.

Azi, acum, o iau pe alta cale. Din nou singura, puternica, bataioasa, asa cum m-am redescoperit in ultimul an. Am de trimis multumiri catre un singur om care, prin felul lui de a fi, mi-a readus aminte cine sunt.

La multi ani, mie, bine m-am regasit!

Sambata am participat la Startupdays, primul eveniment local-regional care vine in sprijinul antreprenorilor online. Stiu ca asta pare o chestie destul de tehnica, asa ca poate va intrebati ce am cautat eu pe acolo.

In primul rand, de curiozitate. Stiu ca sunt multi oameni cu idei bune, in Timisoara si prin zona, si vroiam sa stiu care e felul in care se prezinta o idee aplicabila in online. In al doilea rand, m-am dus sa invat ce inseamna comunicare de la cel mai inalt nivel, pentru ca mentorii acestei sesiuni de pitching au fost, in ordinea asezarii la masa: Bobby Voicu, Cristina Alexandru, Cristi Teichner, Radu Ticiu si Cristian Manafu.

Nici nu stiu de unde sa incep. Inca din seara de vineri, cand am avut o intalnire prieteneasca, in care s-a discutat despre trendurile online, am realizat ca vreau sa ma implic mai mult in ceea ce inseamna evenimentele facute exlusiv pentru online. Ca am ajuns la un moment in care trebuie sa ma implic si ca poate depinde si de mine ca aceasta zona a tarii sa se ridice si sa nu ne mai raportam cu totii doar la Bucuresti. Ca putem sa facem ca lucrurile sa se intample si aici.

Sambata, la sesiunea de pitching pentru weekendul de la Valiug, au fost prezentate ideile inscrise pe site-ul Startupdays. Citisem cateva cuvinte despre fiecare idee in parte si eram curioasa cum pot deveni acestea niste afaceri adevarate. Desi foarte bune, toate, prezentarile lor au lasat de dorit, idee impartasita si de ceilalti participanti la evenimentul de la NH Hotel. In afara de patru idei (dintre care trei au si castigat), celelalte sase au avut grave greseli de prezentare. De fapt, parerea majoritara a fost ca nu atat prezentarea, cat faptul ca documentarea a lipsit cu desavarsire, a ridicat nemultumirea audientei.

Cei cinci mentori au avut pareri foarte bine punctate si mi-am dat seama ca de aia sunt acolo unde sunt, pentru ca sunt fluenti, pertinenti si la obiect, intotdeauna. Cand Bobby Voicu ne-a certat ca aplaudam remarcile inteligente, in loc sa taxam proasta prezentare, am lasat usor capul in pamant si l-am ascultat, ca mare lucru nu mai puteam face. Foarte bine punctata a fost si interventia de la sfarsitul prezentarii ideilor, in care mesajul a fost clar: “fiti pasionati de ideile voastre, dar nu va mai indragostiti de ele; acceptati parerile celorlalti ca pe un feedback, nu ca pe o critica”.

Una peste alta, atat de mult mi-a placut ce s-a intamplat acolo, incat m-am inscris la una din ideile castigatoare, ca sa particip si eu la realizarea unui proiect; mai exact, fac parte din echipa lui Alex Blogu, care, impreuna cu noi, va incerca sa realizeze un tutorial pentru inghitit bere.

Felicitari Cristina, Alex, Cristi Teichner si toti cei care ati avut un aport la acest eveniment, primul de felul acesta pe zona de vest a tarii. Hai ca putem!

Multa lume stie deja ca am aparut intr-un interviu al ziarului Adevarul, editia de Timisoara. Am primit o multime de felicitari de la multi oameni dragi care au fost incantati ca “m-au dat” la ziar.

Recunosc, ideea ma incanta si pe mine atunci cand am dat interviul. Pentru ca ma intalnisem cu respectivul reporter inainte de licitatia pentru Daniel Raduta si ma bucuram ca pot sa spun povestea evenimentului si pot sa multumesc oamenilor cu care am lucrat. Si, cu toate ca eram prinsa pana peste cap cu ultimele pregatiri, mi-am rupt o jumatate de ora sa vorbesc despre ceea ce se intampla acolo, despre munca noastra, despre tot, mentionand de la bun inceput ca nu vreau sa fiu doar eu cea care primeste meritele pentru actiune.

Ieri, am fost socata sa vad ca tot ceea e discutasem cu reprterul respectiv, a disparut in neant. Oamenii mentionati de mine parca nici nu au existat vreodata, ceea ce am spus despre actiune nici n-a fost macar amintit, iar tot ceea ce s-a scris a fost preluat din articolele de pe blog, aproape cu copy/paste.

In momentul in care m-am enervat, un om a carui parere o respect si o apreciez mi-a spus asa: “data viitoare, sa te inveti sa ceri intrebarile pe e-mail”. Probabil ca de acum inainte asa o sa fac, daca va mai fi cazul.

Imi cer scuze tuturor celor care au lucrat cu mine si care nu s-au regasit in articolul respectiv. A fost o munca de echipa si vreau sa multumesc tuturor inca o data pentru eforturi: Mile, Ramona, Cristina, Raul si Amalia.