O altă față a prieteniei

portrait-of-three-dogs-on-dirt-road Există oameni în viața noastră cărora le-am fost alături când le-a fost mai rău. I-am susținut, mângâiat, împins de la spate, am luptat alături de ei în mocirla asta care se numește viață (și care nu e doar mocirlă, însă atunci când ești în ea nu te mai prea gândești la cum a fost când ți-a fost bine). Și, probabil, la fel ca mine, v-ați întrebat și de ce oamenii ăia au dispărut de lângă voi de îndată ce le-a fost bine.

E o întrebare chinuitoare asta. „Nu i-am fost îndeajuns de prieten? De ce acum, când îi e bine, nu mai suntem prieteni?” Unul din răspunsuri e că, în lumea în care imaginea e totul (iar încrederea în noi e constant subminată de ceea ce noi interpetăm a fi vieți perfecte pe internet), sunt puțini aceia care rămân lângă oamenii care i-au cunoscut în cel mai de jos moment al vieții lor.

Când un om e la pământ, prietenii sunt rari. Însă ăia care rămân să-l susțină o vor face pentru că văd calitatea umană și nimic altceva. Când un om e jos, e adevărat. Toate fricile, toată urâțenia, tot ce îl face profund uman și supus greșelii e materialul rău din care e compus și care nu va dispărea niciodată. Iar când cineva rămâne să sprijine un om căzut la pământ, o face complet necondiționat, știind că valorile și principiile celui lângă care stă sunt complet reale și foarte puternice.

Nu-i ușor să stai lângă un om de felul ăsta, pentru că frustrările lui se răsfrâng asupra ta. Îl va face să te jignească, să te acuze, să te invidieze pentru liniștea sufletului tău sau pentru locul profesional în care ești. E dificil să-i accepți angoasele și să-i oferi doar sentimentele cele mai bune. Dar o faci, pentru că e prietenul tău și îți pasă. Probabil și pentru că ești suficient de puternic încât să duci și o parte din povara lui.

Când oamenii care cad se ridică, o parte dintre ei pleacă de lângă noi pentru că nu mai suportă gândul de a sta în preajma cuiva în fața căruia nu mai poate să pozeze. Pentru unii dintre noi, imaginea contează prea mult pentru un self-esteem ridicat. Ba chiar e dependent. Și ce imagine poți avea în fața unui om care te știe când plângi și suferi că nu ești în locul în care crezi că meriți să fii?

Am avut câțiva prieteni așa. Oameni care, odată ce s-au ridicat, au dispărut. Oameni care s-au mai întors, din când în când, să-mi arate fericirea lor (mimată sau nu), dar care n-au putut poza în fața mea mai mult de o oră-două. Pentru că știu că de câte ori mă uit la ei îi văd așa cum sunt: oameni. Cu bune și, mai ales, cu cele mai rele. Le știu fiecare temere, fiecare gest făcut din frică, fiecare cuvânt rostit doar pentru poză. Le știu valorile și principiile, chiar dacă ulterior ele au fost ascunse bine, pentru că, uneori, a avea o viață mai bună în țara asta (profesional, mai ales), înseamnă și să faci multe compromisuri.

Cu toată fuga lor, nu-i urăsc. Nici măcar nu sunt supărată, n-am de ce. Îi înțeleg. Din umanitatea noastră face parte și nevoia ca ceilalți să ne vadă mai buni decât suntem, chiar dacă fiecare dintre noi știe adevărul despre sine. Și pentru că tot ceea ce am oferit a fost necondiționat, sper, pentru fiecare dintre ei, să-și găsească liniștea.

Photo on Visualhunt


4 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *