byron in India – ziua 3: Concertul din pub (guest-post de Dan Byron)

Mergând cu taxi-ul prin oraș, am dat iar peste haosul de acum trei zile, cu claxoanele exasperante venind din toate părțile, cu familii întregi pe o singură motocicletă, câteodată chiar cu doi copii, cu nebuni mergând pe margine pe contrasens, cu depășiri mușcătoare de limbă. Culmea e că n-am văzut niciun accident, toți par că știu foarte bine ce fac și toată lumea e super calmă fără excepție.

Ajunși la hotelul cu pricina, Rhada Regent, am fost poftiți direct la masă, un bufet suedez genial cu mâncare pentru toate gusturile, superb gătită, chiar schimbătoare de opinii (știu eu pe cineva care nu mănâncă pește nici bătut și astăzi și-a luat vreo trei porții). L-am cunoscut pe managerul pub-ului, o mixtură interesantă între Seinfeld și Gus Fring din Breaking Bad, un tip super politicos, vorbindu-mi cu domnule, deși eu eram în pantaloni scurți și sandale, proaspăt venit din junglă și ușor amețit de febră, iar el era într-un costum impecabil. Între timp am aflat că tipul care ne-a invitat este general manager, nu și proprietarul hotelului. După masă am stat un pic în lobby, care este absolut uluitor, o cameră super înaltă, cu paliere pe margini și pânze pictate atârnând din tavan, cu două lifturi de sticlă și muzică ambientală, cât să-i dea o stare plăcută. Nu ne-au putut caza așa cum era vorba, aveau șase conferințe în derulare și toți participanții urmau să doarmă în hotel, dar ne-au aranjat camere undeva în apropiere.

Am luat din nou taxi-ul, pentru câteva sute de metri de data asta, și am ajuns la un alt hotel, mult mai modest, numit Atchaya. Am ignorat complet lobby-ul gândit în același stil, cu muzică ambientală, cu tavan înalt, paliere și lift, am trecut rapid peste mirosul înțepător de naftalină din cameră și m-am aruncat sub pătură, tremurând ca varga. Am reușit să adorm până la urmă, iar când m-am trezit am început să recapitulez tot ce făcusem în zilele precedente, că doar-doar mi-oi da seama ce am. Sandwich-urile mâncate cu o seară înainte la cafeneaua din campus erau destul de dubioase, dar atunci de ce sunt singurul care are probleme? Am terminat rapid de trecut în revistă mâncarea și am decis că nu e asta. Aerul foarte umed? Posibil. Insolație? Nu, că n-am stat direct în soare. Hmmm… efecte adverse de la pastile? Nu e exclus. Am luat la puricat prospectul de Malarone, pastilele anti-malarie, și am găsit toate simptomele acolo. Evident, am decis să le las baltă și să mă dau cu spray anti-țânțari, de care nu am, dar mai pot împrumuta. Acestea fiind stabilite, m-am băgat în duș să mă fac gigea pentru cântare. Surpriză, apa caldă lipsea cu desăvârșire. Făcusem deja un duș rece dimineață, nu mai voiam încă unul. Las’ că m-or plăcea indienii și fără duș.

Geoffrey’s Pub se află la subsolul hotelului Rhada Regent și se mândrește cu faptul că a fost primul pub deschis în Chennai. Locul destul de fain, dar cam modest aprovizionat, considerând fițele hotelului în care se află. Vreo 5-6 beri lager, majoritatea locale (evident, ținând cont de starea în care mă aflam, nu m-am încumetat să încerc vreuna), câteva spirtoase, servite la 30ml, ceea ce mi se pare strigător la cer (probabil că și taxele sunt pe măsură), ceva cocktailuri și niște gustări.

Ne-am apucat de un soundcheck foarte lung, din care n-am înțeles mare lucru, că erau vreo cinci tehnici cu care Clara se chinuia să se înțeleagă și care se învârteau ca muștele în borcan, iar colac peste pupăză, când în sfârșit totul începea să prindă contur, am constatat că microfonul meu mă electrocutează de fiecare dată când îl ating. Împământarea asta… Am încercat să stau mai departe de el, dar evident că nu mă puteam controla și tot mai atingeam un pic cu buza din când în când și mă pișca, îmi rupea concentrarea și mă enerva la culme. Închipuiți-vă că încercați să trageți cu arcul și vă ciupește cineva de fund. Am căutat alte soluții, inclusiv mi-am pus un covoraș sub picioare, dar nimic nu funcționa. Cântarea trebuia să înceapă, noi nu mâncaserăm încă, microfonul făcea figuri, iar eu eram amețit binișor de la febră. Super tare. Până la urmă ne-am dus să mâncăm și am zis că ne gândim între timp la o soluție.

Cât ne gândim noi la masă, să vă mai spun câte ceva despre India. Am mers pe jos de la un hotel la altul, un drum super scurt, de câteva minute, prin lumea reală. Orașul arată de parcă ar fi fost părăsit acum câteva zeci de ani, iar acum brusc a fost repopulat, dar nu există bani pentru renovări. Gălăgia pe care o face strada este mult peste ce îți poți închipui, de afară se aud mai bine claxoanele și hârâitul motocicletelor. Nici nu vreau să mă gândesc ce noxe sunt prin atmosferă. Cică nu mai există caste de nu știu când oficial, dar am văzut oameni dormind pe asfalt, și nu cred că erau picați pe jos de la beție. Altfel, e interesant să vezi gunoi lângă marmură.

Soluția pe care am găsit-o a fost să punem o bucată de burete peste capul microfonului și să o lipim cu scoci. Arăta îngrozitor, cel mai urât microfon pe care l-am văzut vreodată, iar de auzit se auzea mai înfundat decât trebuie, dar nu mai curenta, iar eu puteam să mă urc pe spinarea sunetelor și să înot din nou cu delfinii. Era deja 21:15 și trebuia musai să începem cântarea. Pub-ul era deja plin, mă îndoiesc că pentru concert, dar totuși! Am dat drumul la A crazy ballet, s-a cutremurat camera de la basul greu și toba apăsată, iar când s-a terminat, parcă le cântasem pereților. Niciun mușchi nu se clintise pe fața nimănui. Asta e cea mai nasoală fază. Dacă ai trei speriați în public care se entuziasmează, e ok, îți dau și ție din energia și entuziasmul lor, dar dacă ai două sute care nu scot în sunet te simți de parcă tocmai ai aflat că nu există Moș Crăciun. Am zis ok, am încercat-o și pe asta, n-a ieșit, asta e, până la urmă eram prin zonă și era păcat să n-o facem. Ne-am văzut de playlist, după încă vreo trei piese cineva de la o masă a aplaudat stingher, i-am mulțumit, ne-am văzut mai departe de ale noastre, dar când am intrat cu flautul la Losing control lucrurile au luat brusc o turnură neașteptată. Din acel moment toată lumea a fost cu ochii (și urechile) pe noi, iar până la sfârșitul concertului mulți s-au ridicat și au venit să danseze în fața noastră. E interesant că aici nu există bis-uri, tradițiile lor sunt cu totul altele, dar când am terminat ne-au rugat să mai cântăm. Nu urlând din toți bojocii, ci simplu, one more, please, one more. Iar după ce am mai cântat una please, one more for the road. Am terminat cu un Get off lung, cu solo-uri cu tot, iar ei s-au bucurat de fiecare notă.