Cateodata e prea tarziu. Insa doar pentru unele lucruri

23 Jun 2010 | Postat in : Calea (mea) Lactee

Aveam 7 ani, eram in clasa I. Abia invatasem cateva chestii despre cifre si litere si despre cum se citeste ceasul. Sau aproximativ cum se citeste, ca nu intelegeam io foarte bine cum e cu orele alea. Intr-o vineri, la terminarea orelor, am fost anuntati ca sambata vom fi scutiti de scoala pentru ca vom merge cu clasa sa vizitam gradina zoologica. Ce bucurie mare! Eram chemati sa ne adunam cu totii in fata statiei de autobuz (pentru ca plecam cu un autobuz de oras), la ora 9 fara un sfert fix.

Foarte entuziasmata, am mers acasa si i-am spus mamei ca merg in excursie. Insa, cand am spus la ce ora trebuie sa fiu in statie, am spus ora 9 si un sfert. Mamei nu i s-a parut nimic suspect, a banuit ca mergem cu un autobuz special al scolii si, a doua zi dimineata, m-a luat frumos de mana si m-a dus la autobuz. Era ora 9 si un minut si am ajuns la timp, sa vad cum autobuzul se indeparta de mine si pe colegii mei facandu-mi cu mana, veseli.

N-o sa uit niciodata tristetea aia. In acea zi, m-am dus la bunicul meu si l-am rugat sa imi explice tot ce stie despre ore, minute si secunde, ca sa nu mai intarzii niciodata, nicaieri. Si pentru ca eram atat de suparata, ai meu s-au hotarat ca in ziua urmatoare sa mergem impreuna in Dumbrava Sibiului, la muzeul satului si sa ne dam cu barca pe lac. Cred ca ziua aia a ramas una dintre cele mai frumoase zile de care imi amintesc.

Morala? Asta daca exista una. Cand pierzi un autobuz, intotdeauna se intampla lucruri care iti readuc zambetul pe buze. A fost prea tarziu pentru excursia mea impreuna cu colegii, dar in ziua urmatoare am putut sa rad din nou, gasindu-mi fericirea intr-un fel atat de simplu.

Tweet