Dupa dealuri – dupa prejudecati
Initial n-am vrut sa scriu nimic despre filmul lui Mungiu, “Dupa dealuri”. Nu pentru ca n-as avea ce scrie, ci pentru ca inca nu-mi dau seama ce urme a lasat in mine: frustrare, suparare, nervi, neputinta. Sau, poate, toate la un loc.
Alina si Voichita, cele doua prietene/surori de orfelinat, sunt atat de bine jucate de Cristina Flutur (Alina) si Cosmina Stratan (Voichita) incat am avut senzatia ca sunt de acolo, din manastirea din deal, locul in care Mungiu a filmat cu o camera ascunsa. De fapt, toate personajele filmului sunt atat de reale, atat de veridice, atat de…ne-jucate ca ti se ridica parul pe sira spinarii. Filmul pare mai degraba un documentar decat un film de fictiune.
Pe scurt, subiectul arata asa: Alina o reintalneste pe Voichita (maicuta la o manastire moldoveneasca) dupa cativa ani in care au stat despartite. Ea vine din Germania si spera s-o ia pe Voichita cu ea, sa mearga la lucru pe vapor. Relatia dintre ele e mai mult decat una de prietenie, iar Alina, o tanara femeie ingrozitor de singura, devine geloasa pe Dumnezeu, preotul si celelalte maicute din manastire care par sa tina foarte mult la Voichita. Gelozia, gandurile urate, sperantele naruite, o fac pe Alina sa dezvolte o atitudine greu de suportat pentru acei oameni de la manastire care nu sunt obisnuiti cu bolile de suflet decat in masura in care acestea inseamna posedare de catre diavol. Incep o exorcizare la finalul careia Alina moare de inanitie si sete. Politia intra pe fir, iar preotul si maicile sunt dusi la procuratura, pentru stabilirea vinovatilor.
Sec, simplist, asta e subiectul. De fapt, tragedia e cu atat mai profunda incat, ca spectator, realizezi ca toate acele povesti si stiri despre practicile pagane din manastirile romanesti nu sunt decat o parte a povestirii, ca nimeni nu-ti spune ce s-a intamplat inainte ca tragediile sa se produca. Sufletul chinuit al Alinei isi doreste cu disperare sa fie iubit si mangaiat, iar acea mangaiere nu poate fi gasita decat langa Voichita, o prietena de o viata pe care simte ca deja a pierdut-o.
E un subiect greu de digerat. Gasirea vinovatilor intr-o societate bolnava, care isi cauta raspunsurile intr-o singura directie, spre divinitate, e un proces dificil si niciodata nu se pun in balanta toate cunoscutele. Oamenii aia care traiau izolati de tot ce inseamna civilizatie, fara curent electric, cu apa de la fantana si in rugaciune, alungati dintr-un spital in care incercasera sa o interneze pe Alina cea tulburata, au gasit solutia la indemana: exorcizarea. N-au stiut altceva, n-au avut altceva, n-au cunoscut altceva. Nu, nu e o scuza, barbaria e barbarie indiferent de circumstantele atenuante care au dus la producerea ei, dar noi, cei “dintre betoane”, uitam ca exista niste explicatii, uitam ca nu gasim civilizatie la kil, la orice colt de strada.
Va rog sa mergeti sa vedeti filmul. Faceti abstractie de faptul ca e un film care a ajuns la Oscar, e genul de film pe care strainii nu-l pot vedea cu aceiasi ochi cu care il vedem noi. Luati-va doua ore si jumatate din timpul vostru pentru a intelege niste lucruri. Nu pentru a le aproba, doar pentru a le intelege.
Tweet
