Întotdeauna e despre jazz

Ascult multă muzică. Mai nouă, mai veche, rock, jazz, pop, disco, indie. Am momente în care ascult exclusiv muzică nouă (nouă pentru mine, nu neapărat a unor artiști noi), altele în care nu vreau să aud altceva decât ceea ce știu pe de rost. Merg mult cu mașina, de cele mai multe ori sunt singură în mașină, așa că acolo se întâmplă majoritatea momentelor muzicale trăite intens.

Orice fac, orice ascult, întotdeauna mă întorc la jazz. Fie că e be-bop-ul anilor 50-60, fie că e eclecticul jazzului contemporan, mă întorc la jazz cu sete, de fiecare dată. Nu știu să explic pasiunea asta nebună pentru un gen muzical care e perceput ca fiind ceva greu de ascultat și înțeles (deși nu e chiar așa, doar trebuie să ai răbdare). „Jazz” e, oricum, un termen atât de limitat pentru o bucată a muzicii mondiale atât de ofertantă. Miles Davis sau John Coltrane, de exemplu, n-au acceptat niciodată termenul ăsta, nu l-au asimilat muzicii lor, l-au considerat prea sec pentru ceea ce creau ei.

Într-o compoziție jazz, există o linie melodică pe care o simți din prima, la fel ca la orice altă muzică de pe planetă; însă o compoziție jazz are acele momente de improvizație (perfecte, de altfel, în concertele live) în care artistul ăla pune tot ce are în suflet. Nu există riff, nu există ritm, nu există nicio regulă, există doar sufletul artistului și instrumentul pe care-l mânuiește, transformat în portavoce a sentimentelor. E fantastic cât de multe poți afla despre spiritul artistului doar ascultându-i un solo de improvizație.

Cred că iubesc jazzul exact pentru felul în care se aseamănă cu viața. Cu viața trăită de mine, imaginată de mine, dorită de mine. În jazz orice melodie începe pe o linie, se duce pe cărări neștiute odată cu improvizațiile și revine ușor în matcă, la linia melodică, după câte un taifun de note amestecate cu suflete de artiști. Viața mea e undeva tot acolo, păstrând o linie pe care se presupune că o urmez, dar lăsând-o să improvizeze cât poate, de câte ori poate, când poate. Probabil ăsta e motivul pentru care simt că trăiesc cu adevărat (nu doar exist pentru casă-muncă-ieșit în weekend) și întâlnesc oameni și momente într-o lună cât nu reușesc alții în jumătate de viață.

Sunt fascinată, în jazz, de suflători. Trompetiști și saxofoniști deopotrivă, mi se pare că sunt cei care au inovat în muzică mai mult decât orice alți instrumentiști. Când vorbim despre sunete ireale, nepământene, de muzicieni înaintea timpului lor, reperele sunt Charlie Parker (saxofon), John Coltrane (saxofon), Miles Davis (trompetă), Count Basie. Sigur, îi avem și pe Chick Corea (clape) sau Herbie Hancock (clape), însă suflătorii sunt adevărații deschizători de drum în tot ceea ce știm despre muzica de acum.

Dacă găsiți timp și dispoziție, Netflix are două documentare absolut fascinante despre doi oameni care au deschis drumuri în muzică. Unul este ”Quincy” – muzicianul și producătorul Quincy Jones, probabil cel mai prolific descoperitor de talente din lume, celălalt este ”Chasing Trane” – saxofonistul John Coltrane, despre care Carlos Santana a spus cam așa: „Se cântă rock, pop, jazz etc., însă Trane a cântat viață”.

Photo on Visualhunt

Tweet