Ceva frumos

Cand am fost in Sibiu, la festivalul de teatru, intamplarea a facut sa ajung intr-un magazin cu pantofi. Deh, femeie. Eram acolo a doua oara, sa schimb o pereche de sandale care se rupsesera la doar o ora dupa incaltare. Totul a decurs normal, fara scandal. In timp ce asteptam perechea noua ma plimbam printre rafturi si dau aproape nas in nas cu fosta mea profesoara de romana, cea despre care am scris aici. Ambele bucuroase de revedere, ne-am pupat si am inceput sa povestim.

Am aflat ca nu mai preda, decat foarte putin, in restul timpului e inspector, adica, printre altele, da grade profesorilor care sunt in curs de titularizare. Ceea ce e putin ironic, avand in vedere ca multi din fostii elevi ii sunt acum colegi si sunt evaluati chiar de ea. Pentru ca asa e viata, unele lucruri nu se schimba niciodata :)

Din vorba in vorba, am ajuns sa povestim si de noua generatie, cea a elevilor foarte inteligenti, care au infinit mai multe resurse decat am avut noi. “Draga mea”, imi spune cald, “stii care e problema cu generatia asta? Toti sunt foarte inteligenti si toti invata bine, dar nu mai reusesc sa ajung la sufletul lor, asa cum am ajuns la voi. Ori acum am ajuns sa fiu privata de ceea ce iubesc cel mai mult la meseria de dascal: sufletele voastre inocente si frumoase, care ma motiveaza sa merg mai departe stiind ca am lasat in urma un copil care stie ce vrea sa faca in viata.”

Am oftat putin, pentru ca mi-am dat seama ca toti acesti elevi nu stiu ce pierd, nelasandu-se influentati in niciun fel de modelele demne de urmat. Insa, ceea ce a urmat, a fost, de departe, cea mai frumoasa experienta de cand am acest blog.

“Auzi”, spune deodata, “tu ai scris articolul acela pe blog?” “Ce articol”, zic eu, uitand pentru o clipa ca scrisesem chiar de ea. “Articolul cu profesorii, despre mine si despre Dora.” (adica fosta mea diriginta – profesoara de istorie) “Da”, ii spun, tematoare si cu o usoara jena, ca nu ma asteptam sa fi citit. “Ei, da, am stiu ca tu esti, i-am zis Dorei ca doar tu poti fi. Si am luat toate lucrarile tale de control si tezele, sa ma conving.” “Pai, de unde v-ati dat seama?” “Draga mea, ti-am fost dascal atatia ani. Daca eu nu stiu cum scrii, cine altcineva ar putea sa stie?”

Da, mi-au dat lacrimile de bucurie ca un profesor stie, chiar si dupa atatia ani, cine am fost si cum am crescut. Iar fraza pe care mi-a spus-o, inainte sa ne ducem in treburile noastre, imi va rasuna in mnte pentru mult timp de acum inainte: “Iti multumesc. A fost cel mai frumos moment din toata cariera mea de dascal, sa vad ca un copil a crescut minunat si ca eu am facut parte din asta.”


14 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *