Portret de Comedy Cluj – Declan Cassidy

Declan Cassidy e regizor de film si de televiziune, multi-premiat. Unul din scurtmetrajele lui (Whatever Turns You On, 2008) a avut peste 100 de selectii oficiale la festivaluri de film din toata lumea si 8 premii mari, pe langa mentiuni sau nenumarate premii ale publicului. Acest scurtmetraj e doar un exemplu, munca lui e uriasa, iar omul pe care l-am descoperit in 45 deminute de povesti e si mai urias.

Fost jurnalist, Declan Cassidy s-a apucat de filme atunci cand simtea ca tot ceea ce facuse pana atunci nu-i aducea satisfactia aceea pe care o cauta in munca lui. “Fusesem jurnalist, faceam muzica, faceam si marketing. Tineam, la un moment dat, un training despre multimedia si am realizat ca oamenii aceia care venisera la cursul predat de mine se distrau mai mult decat o faceam eu. Tranzitia catre film a venit natural, a fost ceva ce am simtit ca trebuie sa fac. Am inceput cu filme documentare, era o continuare a meseriei mele de jurnalist, insa ma motivau si imi stimulau creativitatea. Am vrut mai mult.”

The turnover

Filmul care a facut inconjurul lumii a fost “Make It Stop” – 2006, pentru Amnesty International, un scurtmetraj despre drepturile omului, pasul decisiv catre creatie.

Care a fost, totusi, rolul televizorului in toata ecuatia asta despre drepturile omului? Si de ce acei oameni nu sunt auziti? – l-am intrebat curioasa. “Abuzul, violenta, toate aceste lucruri nu au spectatori, se intampla in locuri in care nimeni nu poate patrunde. Noi auzim de ele dupa ce se intampla. In fiecare casa exista cate un televizor, iar acel televizor e un martor tacut, care prinde voce atunci cand e prea tarziu.”

Filantropica.

Declan e un filantrop, face multe lucruri pentru a ajuta oamenii sa-si gaseasca vocatia. Preda multe cursuri in care ii invata pe tineri ce inseamna sa faci film, e, daca vreti unul dintre acei oameni care-i ghideaza pe ceilalti in reconversia profesionala. De ce sa vrei sa faci asta cand ar fi mult mai simplu sa ramai la filme?

“Dorinta de a face ceva palpabil pentru oameni vine de la tatal meu. E un om extraordinar. Stii, noi venim din clasa muncitoare, iar termenul asta de “clasa muncitoare” inseamna ca, de fapt, nimeni nu munceste. Parintii mei sunt irlandezi mutati in Anglia. Irlandezi catolici. Nu cred ca isi imagineaza cineva cat de greu le-a fost, ca nu-i accepta nimeni acolo. S-au mutat inapoi in Irlanda, dar erau vazuti ca “englezii”. Nu se integrau nicaieri. Cu toate astea, un lucru nu i-a parasit niciodata: credinta. Sunt foarte invidios pe religia lor simpla, care are raspunsuri la toate problemele lumii, eu nu pot sa fiu asa.”

Tata Cassidy ii aduce lui Declan un zambet pe buze si o stralucire aparte in ochi. Ma asez in scaun si ma sprijin de spatar, e un moment pe care vreau sa mi-l intiparesc bine in minte. Chipul acestui domn din fata mea se transforma de la secunda la secunda si am senzatia ca povestesc cu un adolescent care, in loc sa se preopcupe de lucrurile tipice adolescentei, se lupta sa isi gaseasca drumul in viata, sprijinindu-se pe imaginea unui tata prezent constant in gandurile lui.

“Tata are 86 de ani si cancer la plamani. Are o bucurie de a trai aproape incredibila. Cine nu stie de boala, nu banuieste o clipa ca ar avea-o. Cand eram copii, noi nu am avut TV. Aveam carti si citeam pe ascuns, noaptea, cu o lanterna sub plapuma. Tata avea un obicei pe care l-am inteles foarte tarziu. Cand urca scarile seara, spre culcare, canta o melodie; pe masura ce urca, atingea tablourile care se aflau de-a lungul scarii. Ultimul vers era pentru ultimul tablou, cel din capul scarilor. Asa stiam ca a ajuns sus si ca se duce la somn si acela era momentul in care noi aprindeam lanternele. Ne credeam foarte destepti ca reusim sa-l pacalim pe tata, insa el a fost cel care s-a jucat cu noi tot timpul, pentru ca stia ce facem noi cand stinge el lumina.”

Social justice. “Am avut intotdeauna un plan pentru a bloca prejudecatile.”

In 1988, Declan, impreuna cu tatal lui, a incercat sa adune comunitatea cartierului in care locuia. Au facut un festival al comunitatii muncitoare, al carui unic scop era sa stranga oamenii si sa le ofere un tel, sa faca un fel de brainstorming: ce au de facut pentru a le fi mai bine, pentru a primi slujbe, pentru a-si creste copiii in siguranta.

“Am vrut sa popularizam evenimentul, sa-l facem cunoscut. N-am reusit, pentru ca media nu ne-a acordat niciun gram de atentie. Si daca ei nu au vrut, ne-am hotarat sa facem noi asta si am inceput un ziar activist, al comunitatii, care a insemnat inceputurile mele ca jurnalist. Am avut, o vreme, cativa voluntari. Intraseram intr-un program al guvernului care ne aducea someri sa lucreze cu noi. Ei primeau, in continuare, bani de la stat, prin noi (guvernul ne platea noua, noi le plateam lor), dar cel mai important lucru era ca ii taiau de pe listele de somaj. Implicarea lor era nula, iar cand banii statului s-au terminat, s-a terminat si implicarea in bunul mers al ziarului.”

Isi aminteste toate astea cu un gust amar, dar cu multumirea omului ca a reusit sa se traga singur afara dintr-o mediocritate pe care destinul parea ca i-o planuise: un cartier sarac, o comunitate letargica, dar cu norocul imens de a avea un tata care la indemnat sa citeasca cat mai mult.

“Totul a venit din subconstient. Eu nu m-am gandit niciodata cum sa fac sa ies de acolo, nu la asta mi-a fost mintea, mie imi era bine cu parintii mei si cu tot ceea ce ma invatau ei. Ceea ce ma durea si ma macina erau prejudecatile legate de situatia sociala sau de religie. Cred ca am avut intotdeauna un plan de a bloca prejudecatile si tot ce am facut pana acum e parte din acel plan.”

Jurat vs. artist. Si invers.

Filmele lui inseamna arta, iar artistii nu sunt innebuniti dupa critici, de orice fel ar fi ei. Totusi, de o vreme incoace, are prezente in juriile unor mari festivaluri de film. Se impaca aceasta calitate de judecator cu cea de artist? Zambeste si se opreste putin, sa-si adune gandurile. “Vreau sa iti explic in asa fel incat sa intelegi”, imi zice, cu o liniste pe care o are doar un om care stie foarte bine ce si de ce ia unele decizii.

“Industria muzicala, de exemplu, are topuri in care gasesti melodii de succes. Totusi, exista in lume tone de melodii, muzica buna, pe care nu o gasesti niciodata in topuri, pentru ca nu stie nimeni de ea. Industria filmului a ajuns la fel: filme bune, care exista in topuri (de incasari, de spectatori, de prezente ale actorilor celebri) si filme foarte bune de care nu stie nimeni. Asta e treaba unui festival, sa aduca impreuna filme bune care, altfel, nu ar avea nicio sansa sa ajunga la ochii publicului. Si treaba unui jurat e sa priveasca acele filme si sa le aprecieze, stiind ca majoritatea filmelor care ajung in acel festival sunt independente si in aceasta industrie speciala e nevoie sa stii de toate: si film, si marketing, si lumini, si sunet.

Ca membru al unui juriu, ma uit la valoarea unei productii in functie de niste parametri anterior stabiliti cu ceilalti membri ai juriului. I’m taking the artistic hat off.”

Corect, imi spun si ii spun. Dar, pentru el, ca artist, ce conteaza mai tare? Publicul sau juriul? Daca publicul ii e favorabil, mai e atat de important sa castige premii? “Trebuie sa ma gandesc bine la intrebarea asta. Sunt doua raspunsuri” si ma avertizeaza ca niciunul nu e “politically correct”.

“Ca artist, daca vreau sa fac un film, caut acei finantatori care nu ma limiteaza in niciun fel. Eu am facut multe filme cu finantare de la Institutul Irlandez. Asta inseamna o oarecare limitare, insa filmele mele independente nu au aceasta limita. Din punct de vedere artistic, vrei ca filmul tau sa fie vazut de cat mai multa lume. Si apreciat de public, indiferent daca un critic spune ca-i bun sau nu.

Pe de alta parte, cum ti-am zis, lucrez cu guvernul, e un fel de compromis artistic pe care il fac. Aceste colaborari imi dau banii necesari pentru a face, ulterior, filmele gandite de mine in totalitate. Cand se face propunerea ideii, eu merg cu un scenariu si spun ca vreau sa fac eu filmul ala. Ei ma aleg si apoi trebuie sa dea explicatii mai departe. De ce l-ai ales pe el? A venit cu o lista de premii la festivaluri internationale. A, da, foarte bine. Si toata lumea e multumita.”

Artistul independent, omul de marketing. O lupta.

Vorbind cu Declan despre filmele independente, ma gandesc, fara sa vreau, la situatia “independentilor” artistici din Romania. Pentru ca un artist e un artist, el trebuie sa se concentreze la procesul creatiei si nu trebuie sa isi bata capul cu promovarea, de exemplu.

“Artistii independenti sunt pusi intr-o mare dificultate. Cei mai multi dau 100% din ei in filmul pe care il fac si nu mai au energie sa faca altceva, iar asta se reflecta in post-productie. Nu mai sunt atenti la calitatea imaginii, a sunetului si la promovarea muncii lor. Eu am invatat din greseli, eram si eu printre cei care se lasau 100% in produsul brut, nefinisat.”

Si totusi, Whatever Turns You On a ajuns departe. Cum?

“Pentru ca m-am implicat, de aia. Fiind un film facut si cu buget guvernamental, ar fi trebui sa fie pus pe un DVD care urma sa faca inconjurul festivalurilor de film. Cand a aparut DVD-ul, m-am uitat pe lista si filmul nu era trecut acolo. I-am intrebat pe cei de la institut ce se intamplase si ei mi-au raspuns ca filmul se afla acolo, pe DVD, doar ca a fost o eroare la scrisul pe coperta si filmul meu, al carui titlu incepea cu litera W, n-a mai incaput. Deci filmul meu era si nu era acolo, timpul trecea si nimeni nu stia ca exista. Am inceput sa il trimit eu la festivaluri.

Fusese selectat in Franta, la un festival mai mic. Apoi, la putin timp dupa, m-au sunat de la Cannes, imi voiau filmul in festival. M-au intrebat daca mai fusese prezentat la vreun alt festival si le-am spus de cel din Franta. Asa am ratat Cannes-ul: ca sa fiu prezent acolo trebuia sa fie o premiera franceza.“

Internetul si Declan. Inca nu e dragoste, dar poate va fi o frumoasa prietenie.

“E dificil pentru moment. Nu pot sa-mi incarc scurtmetrajele pe internet, nu mi le mai ia nimeni la vreun festival. Pe de alta parte, primesc multe cereri pe e-mail, in care oamenii ma intreaba unde pot sa vada filmele. E cu doua taisuri si acum ma gandesc sa intru intr-un program de video on demand, sa am si o aplicatie mobila pe care oamenii sa-mi vada filmele. Stiu, e dificil sa le vanezi la festivaluri, dar, deocamdata, asta e situatia.

Cea mai mare problema pentru mine, acum, e ca filmele mele de pe internet nu sunt cea mai buna realizare a mea. Imi mai spun unii si altii ca au vazut filme pe Youtube si ma gandesc ca as vrea sa le vada pe altele, cu adevarat bune. Dar nu pot sa le ofer asta, asa ca tac si ma gandesc la solutii.”

Declan-omul vs. Declan-artistul

II spun ca abia astept sa vad “Wedding planners”, filmul prezent la Comedy Cluj. “Trebuia sa fie filmat in tren, nu in autobuz!” E vizibil frustrat de faptul ca, dupa parerea lui, filmarea in autobuz a pierdut sensul, a uitat ideea de la care pornise.

“Bugetul pentru filmarea in tren era jumatate din tot bugetul filmului. Asa ca am avut de ales: platesc actorii sau platesc trenul. Am ales sa platesc actorii, ei meritau sa fie platiti, desi stiu ca toti ar fi acceptat sa joace fara sa primeasca un ban pentru asta. Dar nu am considerat ca e corect.”

Ii spun ca aceasta batalie a fost castigata de omul din el, nu de artist. Se opreste putin si ma completeaza: “Nu m-am gandit nicioata la asta. Poate ca ai dreptate. Dar m-am gandit la un singur lucru: arta e nefolositoare; nu te imbraca, nu te hraneste, nu iti da sa bei cand ti-e sete. Sunt actori, multi, care isi lasa slujba pentru a juca intr-un film, pentru ca asta e ceva ce vine din ei si nu conteaza daca nu mai au ce sa manance o luna dupa aceasta decizie. Poate ca arta mea a avut de suferit prin decizia mea de a plati actorii, dar nu regret o clipa, desi, de cate ori vad filmul ma gandesc: Trebuia sa fie un tren!”

Epilog

Fie ca e vorba de artistul Declan Cassidy, fie ca e vorba de omul Declan Cassidy, maretie e cuvantul care imi vine in minte. Cald, cu un zambet perfect si sincer, a aratat ca umanitatea asumata a unui artist (despre care am mai vorbit aici, pe blog) poate sa ti-l dezvaluie asa cum nu credeai. Ma asteptam sa intalnesc un membru rigid al unui juriu de festival si, in schimb, am intalnit un om care, din primul moment al povestilor noastre, s-a asezat langa mine, in loc sa se aseze pe partea opusa. “I don’t like distance and I don’t like to shout. It’s better to be close.”

Au fost 45 de minute de emotie pura, frumoasa, deschizatoare de drumuri.

Thank you, Mr. Cassidy.

*sursa poza

Tweet