Pretuind trecutul
Eu, cea de azi, as fi fost nimic fara cei ce mi-au trecut prin cale, la un moment dat. Nu cred in soarta sau intr-un destin deja creionat; mai degraba cred ca decizia de moment, aceea de a o lua la stanga in loc sa o iau la dreapta, e cea care ma pune pe un fir al vietii mai mult sau mai putin cunoscut de o forta superioara. Nu e treaba mea sa stiu sigur daca ma amagesc sau nu, daca e utopie a crede in forta proprie de a schimba sirul intamplarilor vietii mele.
Ii pretuiesc pe toti oamenii importanti din viata mea. Cea care nu m-a nascut, dar care a contribuit la cresterea mea, bunicii (si cei cunoscuti, si cei ce s-au stins inainte ca eu sa cresc si sa mi-i intiparesc in memorie), parintii, sora-mea, colegii de clasa din generala sau liceu. Tot ce-am invatat despre mine pana acum e suma oamenilor pe care i-am intalnit, fie ca a fost pret de o secunda, o ora, sau zece ani.
Am de ce sa fiu recunoascatoare multor oameni, chiar daca tot ce mi-au aratat a tinut de cum trebuie sa fie cineva ca sa nu mai vreau sa am vreodata de-a face cu acel tip de om. Imi pretuiesc fosta casnicie si, undeva in sufletul meu, o sa am intotdeauna iubire pentru cel caruia am ales sa-i spun “da” intr-o zi de iunie. Pastrez cu grija toate amintirile frumoase, ma bucur de fiecare data cand vorbesc cu el (chiar daca o facem o data pe an, din motive nu tocmai placute). Daca as incepe sa urasc si sa sterg amintirea lui, ar fi ca si cand mi-as renega alegerile. Bune, proaste, sunt alegerile mele si am invatat sa traiesc cu ele zambind si amintindu-mi-le cu seninatate.
Toti cei ce mi-au fost parte din viata ma fac ceea ce sunt acum. Mai ales cei ce m-au barfit (sau inca ma barfesc, cine stie), mi-au pus bete in roate, au incercat sa imi puna piedica. Datorita lor stiu acum sa evit situatiile neplacute, sa negociez mai bine, sa fac lucruri pe care nu le-as fi invatat daca lumea mi-ar fi fost un plai cu floricele roz si iarba verde. Ii tin minte pe toti si nu din vreo dorinta de razbunare, ci dintr-un sentiment al multumirii de sine, al revelatiei ca nimeni si nimic nu ma poate darama cu adevarat.
Exista oameni care mi-au fost indiferenti, oameni pe care i-am iubit, oameni pentru care am nutrit sentimente nu tocmai fericite. Toti sunt ai mei, chipurile lor s-au lipit de bucata de creier responsabila cu amintirile. Ii pastrez acolo pe toti, zambind cand imi mai vine cate un chip in minte.
Cateodata ii si sun, fara motiv, sa le multumesc, indiferent de felul in care au plecat din viata mea. Pentru ca imi pretuiesc trecutul si nu vreau sa-l uit niciodata. E prea important pentru a ma bucura de ceea ce-mi va aduce ziua de maine.
Foto: Elderly Couple by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet